bifează dacă ai învățat

Subiect III - Varianta 98

Secolul al XIX-lea se defineşte în Europa ca „Secol al naţiunilor”, datorită procesului de formare a statelor naţionale. Naţiunile moderne sunt o construcţie ideologică şi culturală care implică diferite componente materiale şi simbolice: o limbă acceptată, cunoscută şi vorbită de toţi, o istorie legitimată de continuitatea cu înaintaşii, eroi exemplari pentru calităţile unei naţiuni, folclor intrat din circulaţia orală în cea scrisă, peisaje definitorii pentru natura ţinuturilor, elemente pitoreşti etc. Paşoptismul românesc, având ca nucleu revoluţia de la 1848, implică o perioadă mai îndelungată de pregătiri şi una de consecinţe, delimitată între 1830 şi 1860. Ca mişcare politică şi culturală, paşoptismul are un rol decisiv în procesul de modernizare a societăţii române. Paşoptiştii din ţările române aveau origini sociale, formare şi studii diferite, însă îi unea conştiinţa misiunii lor istorice. Prima generaţie are meritul de a crea climatul cultural, publicând primele ziare în limba română, cu suplimente culturale. Primele publicaţii în limba română – Curierul românesci ( condus de Ion Heliade Rădulescu ), Albina românească ( editatde Gheorghe Asachi ), Gazeta de Transilvania ( editată de George Bariţiu ) – au o dublă funcţie: educativă, prin completarea instrucţiei oferite de un învăţământ în faza începuturilor; culturală, prin promovarea literaturii, fie traduceri, fie creaţii originale. Miza pe termen lung este formarea unei literaturi şi a unei limbi comune pentru toţi românii. A doua generaţie se compune din personalităţi provenite din familii boiereşti sau burgheze, cu studii în Franţa, unde dobândesc idei noi, progresiste, pe care le aplică în diverse domenii, după întoarcerea în ţară.

 

Paşoptismul nu a fost un curent literar în sens strict estetic, ci unul cultural-literar, exprimând o aspiraţie colectivă spre creaţie şi cultură, grefată pe un program ce urmărea dezvoltarea naţională. Paşoptismul literar coincide cu începutul romantismului românesc.

 

Programul paşoptismului este cuprins în articolul Introducţie, apărut în revista Dacia literară, condusă de Mihail Kogălniceanu, în 1840, la Iaşi. Programul nu a funcţionat ca instrument al unei anumite autorităţi, ci ca un mod de a gândi al tuturor paşoptiştilor care credeau în aceleaşi idei: realizarea unei literaturi originale, pentru că „traducţiile nu fac o literatură şi sunt o manie ucigătoare a gustului original, însuşirea cea mai preţioasă a unei literaturi” şi pentru că „dorul imitaţiei s-a făcut la noi o manie primejdioasă care omoară în noi duhul naţional”; pentru împlinirea acestui deziderat, Mihail Kogălniceanu recomandă scriitorilor să se inspire din realităţile naţionale: „Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre ţări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti pentru ca să putem găsi şi la noi sujeturi de scris, fără să avem pentru aceasta trebuinţă să ne împrumutăm de la alte naţii” ( altfel spus, temele de inspiraţie recomandate sunt istoria, folclorul şi frumuseţile patriei ); critica va fi obiectivă, nu părtinitoare: „Vom critica cartea, iar nu persoana”; ţelul suprem proclamat este acela că toţi românii trebuie „să aibă o limbă şi o literatură comună pentru toţi”.

 

Literatura romantică paşoptistă va avea trăsături specifice, care, particularizând-o în Europa, îi vor asigura originalitatea. Acestea vor fi exemplificate prin operele scriitorilor acestei perioade.

 

Interesul pentru istorie este deosebit în epocă, trecutul fascinându-i pe scriitori; în acest sens, pot fi amintiţi Dimitrie Bolintineanu, cu Legendele istorice, Grigore Alexandrescu ( Anul 1840, Mormintele. La Drăgăşani ), Vasile Alecsandri ( Dumbrava Roşie, Dan, căpitan de plai ). Istoria este văzută în legătură cu motivul ruinelor, al mormintelor, al nopţii, integrate în specificul românesc.

 

Costache Negruzzi publică nuvela Alexandru Lăpuşneanul în 1840, în primul număr al revistei Dacia literară, inaugurând seria operelor de inspiraţie istorică în literatura română. Sub influenţa programului romantismului românesc, sintetizat în articolul Introducţie, al lui Mihail Kogălniceanu, C. Negruzzi valorifică informaţiile cuprinse în cronicile moldovene într-o creaţie clasică prin sobrietatea construcţiei, pregnanţa caracterelor şi vigoarea conflictelor.

 

Autorul a indicat ca sursă a scrierii sale cronica lui Miron Costin. În realitate, Grigore Ureche a consemnat, în Letopiseţul Ţării Moldovei, fapte din cele două domnii ale lui Alexandru Lăpuşneanu (1552-1561, 1564-1568). De la Grigore Ureche sunt preluate informaţiile despre a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu: intrarea domnitorului în ţară, cu ajutor turcesc; respingerea lui de către solia marilor boieri; politica externă şi internă (distrugerea cetăţilor cerută de turci, înţelegerea cu craiul polonez, fuga boierilor în Polonia); moartea domnitorului, suspectată ca ucidere prin înşelătorie. Fidelitatea faţă de cronică în ceea ce priveşte evenimentele majore este necesară pentru obţinerea veridicităţii atmosferei. În privinţa celorlalte personaje, C. Negruzzi a ignorat consemnările cronicii. Astfel, în realitate, domnitorul Tomşa fuge în Polonia, la Liov, însoţit de Moţoc vornicul, Veveriţă postelnicul şi Spancioc spătarul. Aici sunt decapitaţi, din ordinul „craiului” leşilor, în urma intervenţiei lui Lăpuşneanu prin intermediul turcilor. Sfârşitul atribuit în nuvelă lui Moţoc este, de fapt, acela al boierului moldovean Batişte Veveli, ucis de o mulţime de ţărani, din cauza laşităţii domnitorului Alexandru Iliaş, care îl îndepărtează de lângă el (evenimentul este descris în cronica lui Miron Costin). Modificările aduse modelului cronicăresc sunt explicabile prin finalitatea urmărită: cronicarii urmăresc consemnarea faptelor şi evenimentelor istorice cât mai fidel; C. Negruzzi este creator de literatură, iar aceasta presupune metamorfozarea personalităţilor reale, atestate de cronică, în personaje literare, în conformitate cu obiectivele programului Daciei literare ( creare unei literaturi originale ). În nuvelă, există scene şi episoade care aparţin în totalitate ficţiunii ( uciderea lui Lăpuşneanu prin intervenţia Ruxandei, a lui Spancioc şi Stroici, invitaţia la ospăţ printr-o „deşănţată cuvântare”, ameninţarea cu moartea adresată tuturor celor prezenţi în scena călugăririi, decapitarea boierilor ucişi şi aşezarea capetelor într-o piramidă, în conformitate cu rangul deţinut etc.).

 

Ca structură compoziţională, nuvela este alcătuită din patru părţi, fiecare precedată de câte un moto semnificativ. Fiecare parte este structurată printr-o înlănţuire de episoade, care urmăresc un conflict concentrat în jurul personajului principal. Toate evenimentele care alcătuiesc subiectul operei urmăresc crearea unei atmosfere de epocă. Expoziţiuneaprezintă reîntoarcerea lui Lăpuşneanu în Moldova, cu ajutor străin.Întors în Moldova cu ajutor străin, Alexandru Lăpuşneanu este întâmpinat la hotar de patru boieri – Spancioc, Stroici, Veveriţă şi Moţoc - , care îl informează că „norodul” nu îl vrea şi îi cer să se întoarcă de unde a venit. Afirmându-şi hotărârea de a-şi recăpăta tronul, Lăpuşneanu dă dovadă de fermitate şi de tărie de caracter. Un fragment al acestei replici devine motoul primei părţi a nuvelei: „ Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu…”.

 

Personajele sunt particularizate prin atitudini, gesturi, limbaj. Dacă în cronică relatarea şi prezentarea sunt făcute în stil indirect, în nuvelă stilul direct contribuie decisiv la fixarea caracterelor. Chiar dacă naratorul obiectiv şi omniscient prezintă scena dintr-o perspectivă supraordonată, intervenţiile directe ale personajelor sunt cele care contribuie la fixarea scenei în memoria cititorului.

 

Întâlnirea lui Lăpuşneanu cu boierii constituie, de fapt, intriga nuvelei. Întors la domnie, Lăpuşneanu ia măsuri energice împotriva boierilor care l-au trădat: pune să fie arse cetăţile, ca să elimine posibilitatea de a complota, taie capete, pe care le atârnă în faţa palatului ca exemplu , confiscă averile. Setea de răzbunare îl domină, iar vărsarea de sânge îi mângâie orgoliul rănit. Una dintre jupânesele boierilor ucişi o aşteaptă pe doamna Ruxanda în faţa palatului şi o roagă să intervină pe lângă domnitor pentru a înceta cu omorurile, ameninţând-o că va fi responsabilă în faţa lui Dumnezeu pentru crimele soţului ei :”Ai să dai sama, doamnă!”

 

Intervenţia domniţei, personaj prezentat în antiteză cu domnitorul, procedeul romantic având rolul de a sublinia caracterul tiranic al lui Lăpuşneanu, este timidă şi determină o reacţie violentă a soţului. Domnitorul îi promite un „leac de frică”. Sărbătoarea Sf. Ioan este prilejul folosit de voievod pentru a-i invita pe boierii adunaţi la biserică la un ospăţ de reconciliere. Îmbrăcat în ţinută de gală, voievodul ţine o cuvântare impresionantă, dar cu totul nesinceră. La palat, cei 47 de boieri sunt masacraţi de slujitorii pregătiţi pentru acest eveniment. Moţoc asistă, obligat de domnitor, la scena masacrului, fără a şti care îi este soarta. Câţiva fugari dau de ştire în afara zidurilor palatului despre măcel, ceea ce contribuie la adunarea unei mulţimi dezlănţuite în faţa porţilor ferecate. Naraţiunea atinge punctul culminant în acest moment, strigătul mulţimii devenind motoul părţii a treia a nuvelei. Moţoc este sacrificat, domnitorul îndeplinindu-şi promisiunea iniţială. Bun cunoscător al reacţiilor umane, Lăpuşnenu îl sacrifică pe Moţoc pentru a potoli furia „norodului” adunat în faţa palatului. „Leacul de frică” îi este administrat doamnei Ruxanda fără menajamente: Lăpuşneanu însuşi construieşte piramida celor 47 de capete. Masacrul boierilor este urmat de alte pedepse, dar promisiunea făcută doamnei Ruxanda este respectată: celor rămaşi în viaţă nu li se mai taie capetele.

 

Lăpuşneanu se retrage în cetatea Hotin, pentru a fi mai aproape de hotare, neliniştit de fuga lui Spancioc şi Stroici, care au reuşit să scape de urmărirea oamenilor domniei. Îmbolnăvindu-se de friguri, el cere să fie călugărit, dar, când îşi revine din leşin, îi ameninţă cu moartea pe toţi cei prezenţi, printre care se află chiar fiul său. Spancioc şi Stroici se întorc în Moldova, şi îi propun doamnei Ruxanda să-l otrăvească pe domnitor pentru a-şi salva viaţa. Doamna ezită şi cere sfatul mitropolitului Teofan. Intervenţia acestui personaj episodic este hotărâtoare pentru fixarea destinului domnitorului. Ipocrit şi disimulat, mitropolitul o sfătuieşte indirect pe doamna Ruxanda să-şi ucidă soţul, lăsându-i impresia că a absolvit-o de vină.

 

Ultima ameninţare a domnitorului – „De mă voi scula pre mulţi am să popesc şi eu” – rămâne fără finalizare, ilustrând furia neputincioasă a unui personaj care a dominat totul. Deznodământul acţiunii nu coincide cu finalul operei. Acesta concentrează artificial întregul şi îi aparţine naratorului omniscient, care face legătura dintre timpul cronicii şi timpul cititorului (timpul diegezei şi timpul relatării ): „ Acest fel fu sfârşitul lui Alexandru Lăpuşneanul, care lăsă o pată de sânge în istoria Moldovei. La mănăstirea Slatina, zidită de el, unde e îngropat, se vede şi astăzi portretul lui şi al familiei sale”.

 

Perspectiva asupra evenimentelor relatate este aceea a naratorului obiectiv şi omniscient. Culoarea de epocă se obţine prin reconstituirea fidelă a obiceiurilor, a vestimentaţiei şi a relaţiilor dintre personaje. Verosimilitatea relatării este susţinută de îmbinarea dintre elementul real, preluat din cronică şi elementul fictiv, rod al imaginaţiei scriitorului care nu este cronicar, ci creator de literatură. Cronologia este liniară, succesiunea faptelor este previzibilă, întrucât între evenimente se stabilesc relaţii de cauzalitate şi consecutivitate.

Toate firele narative sunt susţinute de evoluţia personajului principal, al cărui caracter se construieşte pe parcursul acţiunii. Limbajul, atitudinile care îi sunt atribuite îl particularizează ca personaj literar, realizând trecerea de la cronică la literatură, prin ficţiune.

 

Nuvela lui Costache Negruzzi ilustrează ideile despre literatură promovate de Mihail Kogălniceanu şi include elemente specifice romantismului, recreând, din perspectivă literară, imaginea unei epoci istorice, pentru a demonstra că „istoria noastră” poate furniza „sujeturi de scris”. Se poate afirma, aşadar, că romantismul patruzecioptist este punctul de plecare al literaturii române moderne; nuvela lui Costache Negruzzi este un prim pas făcut în această direcţie.



Scrie un eseu de 2 – 3 pagini despre ideologia promovată de revista Dacia literară, aşa cum se reflectă aceasta într-o operă literară studiată. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:


Cerințe:

- descrierea contextului istoric în care a apărut revista Dacia literară;
- prezentarea a patru trăsături ale ideologiei literare promovate în studiul Introducţie;
- stabilirea unei relaţii între ideile identificate în programul revistei şi o operă literară studiată (text narativ sau text poetic);
- exprimarea unei opinii argumentate despre importanţa ideologiei promovate de revista Dacia literară, pentru literatura română a secolului al XIX-lea.
Notă! Ordinea integrării reperelor în cuprinsul lucrării este la alegere.
În vederea acordării punctajului pentru redactare, eseul trebuie să aibă minimum 2 pagini.





Rezolvare:




Orice comentariu este de folos pentru îmbunătățirea acestui site.



Subiect III - Varianta 98

Secolul al XIX-lea se defineşte în Europa ca „Secol al naţiunilor”, datorită procesului de formare a statelor naţionale. Naţiunile moderne sunt o construcţie ideologică şi culturală care implică diferite componente materiale şi simbolice: o limbă acceptată, cunoscută şi vorbită de toţi, o istorie legitimată de continuitatea cu înaintaşii, eroi exemplari pentru calităţile unei naţiuni, folclor intrat din circulaţia orală în cea scrisă, peisaje definitorii pentru natura ţinuturilor, elemente pitoreşti etc. Paşoptismul românesc, având ca nucleu revoluţia de la 1848, implică o perioadă mai îndelungată de pregătiri şi una de consecinţe, delimitată între 1830 şi 1860. Ca mişcare politică şi culturală, paşoptismul are un rol decisiv în procesul de modernizare a societăţii române. Paşoptiştii din ţările române aveau origini sociale, formare şi studii diferite, însă îi unea conştiinţa misiunii lor istorice. Prima generaţie are meritul de a crea climatul cultural, publicând primele ziare în limba română, cu suplimente culturale. Primele publicaţii în limba română – Curierul românesci ( condus de Ion Heliade Rădulescu ), Albina românească ( editatde Gheorghe Asachi ), Gazeta de Transilvania ( editată de George Bariţiu ) – au o dublă funcţie: educativă, prin completarea instrucţiei oferite de un învăţământ în faza începuturilor; culturală, prin promovarea literaturii, fie traduceri, fie creaţii originale. Miza pe termen lung este formarea unei literaturi şi a unei limbi comune pentru toţi românii. A doua generaţie se compune din personalităţi provenite din familii boiereşti sau burgheze, cu studii în Franţa, unde dobândesc idei noi, progresiste, pe care le aplică în diverse domenii, după întoarcerea în ţară.

 

Paşoptismul nu a fost un curent literar în sens strict estetic, ci unul cultural-literar, exprimând o aspiraţie colectivă spre creaţie şi cultură, grefată pe un program ce urmărea dezvoltarea naţională. Paşoptismul literar coincide cu începutul romantismului românesc.

 

Programul paşoptismului este cuprins în articolul Introducţie, apărut în revista Dacia literară, condusă de Mihail Kogălniceanu, în 1840, la Iaşi. Programul nu a funcţionat ca instrument al unei anumite autorităţi, ci ca un mod de a gândi al tuturor paşoptiştilor care credeau în aceleaşi idei: realizarea unei literaturi originale, pentru că „traducţiile nu fac o literatură şi sunt o manie ucigătoare a gustului original, însuşirea cea mai preţioasă a unei literaturi” şi pentru că „dorul imitaţiei s-a făcut la noi o manie primejdioasă care omoară în noi duhul naţional”; pentru împlinirea acestui deziderat, Mihail Kogălniceanu recomandă scriitorilor să se inspire din realităţile naţionale: „Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre ţări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti pentru ca să putem găsi şi la noi sujeturi de scris, fără să avem pentru aceasta trebuinţă să ne împrumutăm de la alte naţii” ( altfel spus, temele de inspiraţie recomandate sunt istoria, folclorul şi frumuseţile patriei ); critica va fi obiectivă, nu părtinitoare: „Vom critica cartea, iar nu persoana”; ţelul suprem proclamat este acela că toţi românii trebuie „să aibă o limbă şi o literatură comună pentru toţi”.

 

Literatura romantică paşoptistă va avea trăsături specifice, care, particularizând-o în Europa, îi vor asigura originalitatea. Acestea vor fi exemplificate prin operele scriitorilor acestei perioade.

 

Interesul pentru istorie este deosebit în epocă, trecutul fascinându-i pe scriitori; în acest sens, pot fi amintiţi Dimitrie Bolintineanu, cu Legendele istorice, Grigore Alexandrescu ( Anul 1840, Mormintele. La Drăgăşani ), Vasile Alecsandri ( Dumbrava Roşie, Dan, căpitan de plai ). Istoria este văzută în legătură cu motivul ruinelor, al mormintelor, al nopţii, integrate în specificul românesc.

 

Costache Negruzzi publică nuvela Alexandru Lăpuşneanul în 1840, în primul număr al revistei Dacia literară, inaugurând seria operelor de inspiraţie istorică în literatura română. Sub influenţa programului romantismului românesc, sintetizat în articolul Introducţie, al lui Mihail Kogălniceanu, C. Negruzzi valorifică informaţiile cuprinse în cronicile moldovene într-o creaţie clasică prin sobrietatea construcţiei, pregnanţa caracterelor şi vigoarea conflictelor.

 

Autorul a indicat ca sursă a scrierii sale cronica lui Miron Costin. În realitate, Grigore Ureche a consemnat, în Letopiseţul Ţării Moldovei, fapte din cele două domnii ale lui Alexandru Lăpuşneanu (1552-1561, 1564-1568). De la Grigore Ureche sunt preluate informaţiile despre a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu: intrarea domnitorului în ţară, cu ajutor turcesc; respingerea lui de către solia marilor boieri; politica externă şi internă (distrugerea cetăţilor cerută de turci, înţelegerea cu craiul polonez, fuga boierilor în Polonia); moartea domnitorului, suspectată ca ucidere prin înşelătorie. Fidelitatea faţă de cronică în ceea ce priveşte evenimentele majore este necesară pentru obţinerea veridicităţii atmosferei. În privinţa celorlalte personaje, C. Negruzzi a ignorat consemnările cronicii. Astfel, în realitate, domnitorul Tomşa fuge în Polonia, la Liov, însoţit de Moţoc vornicul, Veveriţă postelnicul şi Spancioc spătarul. Aici sunt decapitaţi, din ordinul „craiului” leşilor, în urma intervenţiei lui Lăpuşneanu prin intermediul turcilor. Sfârşitul atribuit în nuvelă lui Moţoc este, de fapt, acela al boierului moldovean Batişte Veveli, ucis de o mulţime de ţărani, din cauza laşităţii domnitorului Alexandru Iliaş, care îl îndepărtează de lângă el (evenimentul este descris în cronica lui Miron Costin). Modificările aduse modelului cronicăresc sunt explicabile prin finalitatea urmărită: cronicarii urmăresc consemnarea faptelor şi evenimentelor istorice cât mai fidel; C. Negruzzi este creator de literatură, iar aceasta presupune metamorfozarea personalităţilor reale, atestate de cronică, în personaje literare, în conformitate cu obiectivele programului Daciei literare ( creare unei literaturi originale ). În nuvelă, există scene şi episoade care aparţin în totalitate ficţiunii ( uciderea lui Lăpuşneanu prin intervenţia Ruxandei, a lui Spancioc şi Stroici, invitaţia la ospăţ printr-o „deşănţată cuvântare”, ameninţarea cu moartea adresată tuturor celor prezenţi în scena călugăririi, decapitarea boierilor ucişi şi aşezarea capetelor într-o piramidă, în conformitate cu rangul deţinut etc.).

 

Ca structură compoziţională, nuvela este alcătuită din patru părţi, fiecare precedată de câte un moto semnificativ. Fiecare parte este structurată printr-o înlănţuire de episoade, care urmăresc un conflict concentrat în jurul personajului principal. Toate evenimentele care alcătuiesc subiectul operei urmăresc crearea unei atmosfere de epocă. Expoziţiuneaprezintă reîntoarcerea lui Lăpuşneanu în Moldova, cu ajutor străin.Întors în Moldova cu ajutor străin, Alexandru Lăpuşneanu este întâmpinat la hotar de patru boieri – Spancioc, Stroici, Veveriţă şi Moţoc - , care îl informează că „norodul” nu îl vrea şi îi cer să se întoarcă de unde a venit. Afirmându-şi hotărârea de a-şi recăpăta tronul, Lăpuşneanu dă dovadă de fermitate şi de tărie de caracter. Un fragment al acestei replici devine motoul primei părţi a nuvelei: „ Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu…”.

 

Personajele sunt particularizate prin atitudini, gesturi, limbaj. Dacă în cronică relatarea şi prezentarea sunt făcute în stil indirect, în nuvelă stilul direct contribuie decisiv la fixarea caracterelor. Chiar dacă naratorul obiectiv şi omniscient prezintă scena dintr-o perspectivă supraordonată, intervenţiile directe ale personajelor sunt cele care contribuie la fixarea scenei în memoria cititorului.

 

Întâlnirea lui Lăpuşneanu cu boierii constituie, de fapt, intriga nuvelei. Întors la domnie, Lăpuşneanu ia măsuri energice împotriva boierilor care l-au trădat: pune să fie arse cetăţile, ca să elimine posibilitatea de a complota, taie capete, pe care le atârnă în faţa palatului ca exemplu , confiscă averile. Setea de răzbunare îl domină, iar vărsarea de sânge îi mângâie orgoliul rănit. Una dintre jupânesele boierilor ucişi o aşteaptă pe doamna Ruxanda în faţa palatului şi o roagă să intervină pe lângă domnitor pentru a înceta cu omorurile, ameninţând-o că va fi responsabilă în faţa lui Dumnezeu pentru crimele soţului ei :”Ai să dai sama, doamnă!”

 

Intervenţia domniţei, personaj prezentat în antiteză cu domnitorul, procedeul romantic având rolul de a sublinia caracterul tiranic al lui Lăpuşneanu, este timidă şi determină o reacţie violentă a soţului. Domnitorul îi promite un „leac de frică”. Sărbătoarea Sf. Ioan este prilejul folosit de voievod pentru a-i invita pe boierii adunaţi la biserică la un ospăţ de reconciliere. Îmbrăcat în ţinută de gală, voievodul ţine o cuvântare impresionantă, dar cu totul nesinceră. La palat, cei 47 de boieri sunt masacraţi de slujitorii pregătiţi pentru acest eveniment. Moţoc asistă, obligat de domnitor, la scena masacrului, fără a şti care îi este soarta. Câţiva fugari dau de ştire în afara zidurilor palatului despre măcel, ceea ce contribuie la adunarea unei mulţimi dezlănţuite în faţa porţilor ferecate. Naraţiunea atinge punctul culminant în acest moment, strigătul mulţimii devenind motoul părţii a treia a nuvelei. Moţoc este sacrificat, domnitorul îndeplinindu-şi promisiunea iniţială. Bun cunoscător al reacţiilor umane, Lăpuşnenu îl sacrifică pe Moţoc pentru a potoli furia „norodului” adunat în faţa palatului. „Leacul de frică” îi este administrat doamnei Ruxanda fără menajamente: Lăpuşneanu însuşi construieşte piramida celor 47 de capete. Masacrul boierilor este urmat de alte pedepse, dar promisiunea făcută doamnei Ruxanda este respectată: celor rămaşi în viaţă nu li se mai taie capetele.

 

Lăpuşneanu se retrage în cetatea Hotin, pentru a fi mai aproape de hotare, neliniştit de fuga lui Spancioc şi Stroici, care au reuşit să scape de urmărirea oamenilor domniei. Îmbolnăvindu-se de friguri, el cere să fie călugărit, dar, când îşi revine din leşin, îi ameninţă cu moartea pe toţi cei prezenţi, printre care se află chiar fiul său. Spancioc şi Stroici se întorc în Moldova, şi îi propun doamnei Ruxanda să-l otrăvească pe domnitor pentru a-şi salva viaţa. Doamna ezită şi cere sfatul mitropolitului Teofan. Intervenţia acestui personaj episodic este hotărâtoare pentru fixarea destinului domnitorului. Ipocrit şi disimulat, mitropolitul o sfătuieşte indirect pe doamna Ruxanda să-şi ucidă soţul, lăsându-i impresia că a absolvit-o de vină.

 

Ultima ameninţare a domnitorului – „De mă voi scula pre mulţi am să popesc şi eu” – rămâne fără finalizare, ilustrând furia neputincioasă a unui personaj care a dominat totul. Deznodământul acţiunii nu coincide cu finalul operei. Acesta concentrează artificial întregul şi îi aparţine naratorului omniscient, care face legătura dintre timpul cronicii şi timpul cititorului (timpul diegezei şi timpul relatării ): „ Acest fel fu sfârşitul lui Alexandru Lăpuşneanul, care lăsă o pată de sânge în istoria Moldovei. La mănăstirea Slatina, zidită de el, unde e îngropat, se vede şi astăzi portretul lui şi al familiei sale”.

 

Perspectiva asupra evenimentelor relatate este aceea a naratorului obiectiv şi omniscient. Culoarea de epocă se obţine prin reconstituirea fidelă a obiceiurilor, a vestimentaţiei şi a relaţiilor dintre personaje. Verosimilitatea relatării este susţinută de îmbinarea dintre elementul real, preluat din cronică şi elementul fictiv, rod al imaginaţiei scriitorului care nu este cronicar, ci creator de literatură. Cronologia este liniară, succesiunea faptelor este previzibilă, întrucât între evenimente se stabilesc relaţii de cauzalitate şi consecutivitate.

Toate firele narative sunt susţinute de evoluţia personajului principal, al cărui caracter se construieşte pe parcursul acţiunii. Limbajul, atitudinile care îi sunt atribuite îl particularizează ca personaj literar, realizând trecerea de la cronică la literatură, prin ficţiune.

 

Nuvela lui Costache Negruzzi ilustrează ideile despre literatură promovate de Mihail Kogălniceanu şi include elemente specifice romantismului, recreând, din perspectivă literară, imaginea unei epoci istorice, pentru a demonstra că „istoria noastră” poate furniza „sujeturi de scris”. Se poate afirma, aşadar, că romantismul patruzecioptist este punctul de plecare al literaturii române moderne; nuvela lui Costache Negruzzi este un prim pas făcut în această direcţie.



Scrie un eseu de 2 – 3 pagini despre ideologia promovată de revista Dacia literară, aşa cum se reflectă aceasta într-o operă literară studiată. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:


Cerințe:

Informare

Pentru BAC 2013 subiectul al doilea constă în realizarea unui text argumentativ , noutatea față de anii trecuți fiind aceea că nu se mai exemplifică tema printr-un citat, ci se vrea formularea unui punct de vedere propriu despre o temă precizată în cerință.

Model subiect II 2013

- descrierea contextului istoric în care a apărut revista Dacia literară;
- prezentarea a patru trăsături ale ideologiei literare promovate în studiul Introducţie;
- stabilirea unei relaţii între ideile identificate în programul revistei şi o operă literară studiată (text narativ sau text poetic);
- exprimarea unei opinii argumentate despre importanţa ideologiei promovate de revista Dacia literară, pentru literatura română a secolului al XIX-lea.
Notă! Ordinea integrării reperelor în cuprinsul lucrării este la alegere.
În vederea acordării punctajului pentru redactare, eseul trebuie să aibă minimum 2 pagini.




Rezolvare:




Orice comentariu este de folos pentru îmbunătățirea acestui site.



Subiect III - Varianta 98



Scrie un eseu de 2 – 3 pagini despre ideologia promovată de revista Dacia literară, aşa cum se reflectă aceasta într-o operă literară studiată. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:


Cerințe:

- descrierea contextului istoric în care a apărut revista Dacia literară;
- prezentarea a patru trăsături ale ideologiei literare promovate în studiul Introducţie;
- stabilirea unei relaţii între ideile identificate în programul revistei şi o operă literară studiată (text narativ sau text poetic);
- exprimarea unei opinii argumentate despre importanţa ideologiei promovate de revista Dacia literară, pentru literatura română a secolului al XIX-lea.
Notă! Ordinea integrării reperelor în cuprinsul lucrării este la alegere.
În vederea acordării punctajului pentru redactare, eseul trebuie să aibă minimum 2 pagini.




Rezolvare:

Secolul al XIX-lea se defineşte în Europa ca „Secol al naţiunilor”, datorită procesului de formare a statelor naţionale. Naţiunile moderne sunt o construcţie ideologică şi culturală care implică diferite componente materiale şi simbolice: o limbă acceptată, cunoscută şi vorbită de toţi, o istorie legitimată de continuitatea cu înaintaşii, eroi exemplari pentru calităţile unei naţiuni, folclor intrat din circulaţia orală în cea scrisă, peisaje definitorii pentru natura ţinuturilor, elemente pitoreşti etc. Paşoptismul românesc, având ca nucleu revoluţia de la 1848, implică o perioadă mai îndelungată de pregătiri şi una de consecinţe, delimitată între 1830 şi 1860. Ca mişcare politică şi culturală, paşoptismul are un rol decisiv în procesul de modernizare a societăţii române. Paşoptiştii din ţările române aveau origini sociale, formare şi studii diferite, însă îi unea conştiinţa misiunii lor istorice. Prima generaţie are meritul de a crea climatul cultural, publicând primele ziare în limba română, cu suplimente culturale. Primele publicaţii în limba română – Curierul românesci ( condus de Ion Heliade Rădulescu ), Albina românească ( editatde Gheorghe Asachi ), Gazeta de Transilvania ( editată de George Bariţiu ) – au o dublă funcţie: educativă, prin completarea instrucţiei oferite de un învăţământ în faza începuturilor; culturală, prin promovarea literaturii, fie traduceri, fie creaţii originale. Miza pe termen lung este formarea unei literaturi şi a unei limbi comune pentru toţi românii. A doua generaţie se compune din personalităţi provenite din familii boiereşti sau burgheze, cu studii în Franţa, unde dobândesc idei noi, progresiste, pe care le aplică în diverse domenii, după întoarcerea în ţară.

 

Paşoptismul nu a fost un curent literar în sens strict estetic, ci unul cultural-literar, exprimând o aspiraţie colectivă spre creaţie şi cultură, grefată pe un program ce urmărea dezvoltarea naţională. Paşoptismul literar coincide cu începutul romantismului românesc.

 

Programul paşoptismului este cuprins în articolul Introducţie, apărut în revista Dacia literară, condusă de Mihail Kogălniceanu, în 1840, la Iaşi. Programul nu a funcţionat ca instrument al unei anumite autorităţi, ci ca un mod de a gândi al tuturor paşoptiştilor care credeau în aceleaşi idei: realizarea unei literaturi originale, pentru că „traducţiile nu fac o literatură şi sunt o manie ucigătoare a gustului original, însuşirea cea mai preţioasă a unei literaturi” şi pentru că „dorul imitaţiei s-a făcut la noi o manie primejdioasă care omoară în noi duhul naţional”; pentru împlinirea acestui deziderat, Mihail Kogălniceanu recomandă scriitorilor să se inspire din realităţile naţionale: „Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre ţări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti pentru ca să putem găsi şi la noi sujeturi de scris, fără să avem pentru aceasta trebuinţă să ne împrumutăm de la alte naţii” ( altfel spus, temele de inspiraţie recomandate sunt istoria, folclorul şi frumuseţile patriei ); critica va fi obiectivă, nu părtinitoare: „Vom critica cartea, iar nu persoana”; ţelul suprem proclamat este acela că toţi românii trebuie „să aibă o limbă şi o literatură comună pentru toţi”.

 

Literatura romantică paşoptistă va avea trăsături specifice, care, particularizând-o în Europa, îi vor asigura originalitatea. Acestea vor fi exemplificate prin operele scriitorilor acestei perioade.

 

Interesul pentru istorie este deosebit în epocă, trecutul fascinându-i pe scriitori; în acest sens, pot fi amintiţi Dimitrie Bolintineanu, cu Legendele istorice, Grigore Alexandrescu ( Anul 1840, Mormintele. La Drăgăşani ), Vasile Alecsandri ( Dumbrava Roşie, Dan, căpitan de plai ). Istoria este văzută în legătură cu motivul ruinelor, al mormintelor, al nopţii, integrate în specificul românesc.

 

Costache Negruzzi publică nuvela Alexandru Lăpuşneanul în 1840, în primul număr al revistei Dacia literară, inaugurând seria operelor de inspiraţie istorică în literatura română. Sub influenţa programului romantismului românesc, sintetizat în articolul Introducţie, al lui Mihail Kogălniceanu, C. Negruzzi valorifică informaţiile cuprinse în cronicile moldovene într-o creaţie clasică prin sobrietatea construcţiei, pregnanţa caracterelor şi vigoarea conflictelor.

 

Autorul a indicat ca sursă a scrierii sale cronica lui Miron Costin. În realitate, Grigore Ureche a consemnat, în Letopiseţul Ţării Moldovei, fapte din cele două domnii ale lui Alexandru Lăpuşneanu (1552-1561, 1564-1568). De la Grigore Ureche sunt preluate informaţiile despre a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu: intrarea domnitorului în ţară, cu ajutor turcesc; respingerea lui de către solia marilor boieri; politica externă şi internă (distrugerea cetăţilor cerută de turci, înţelegerea cu craiul polonez, fuga boierilor în Polonia); moartea domnitorului, suspectată ca ucidere prin înşelătorie. Fidelitatea faţă de cronică în ceea ce priveşte evenimentele majore este necesară pentru obţinerea veridicităţii atmosferei. În privinţa celorlalte personaje, C. Negruzzi a ignorat consemnările cronicii. Astfel, în realitate, domnitorul Tomşa fuge în Polonia, la Liov, însoţit de Moţoc vornicul, Veveriţă postelnicul şi Spancioc spătarul. Aici sunt decapitaţi, din ordinul „craiului” leşilor, în urma intervenţiei lui Lăpuşneanu prin intermediul turcilor. Sfârşitul atribuit în nuvelă lui Moţoc este, de fapt, acela al boierului moldovean Batişte Veveli, ucis de o mulţime de ţărani, din cauza laşităţii domnitorului Alexandru Iliaş, care îl îndepărtează de lângă el (evenimentul este descris în cronica lui Miron Costin). Modificările aduse modelului cronicăresc sunt explicabile prin finalitatea urmărită: cronicarii urmăresc consemnarea faptelor şi evenimentelor istorice cât mai fidel; C. Negruzzi este creator de literatură, iar aceasta presupune metamorfozarea personalităţilor reale, atestate de cronică, în personaje literare, în conformitate cu obiectivele programului Daciei literare ( creare unei literaturi originale ). În nuvelă, există scene şi episoade care aparţin în totalitate ficţiunii ( uciderea lui Lăpuşneanu prin intervenţia Ruxandei, a lui Spancioc şi Stroici, invitaţia la ospăţ printr-o „deşănţată cuvântare”, ameninţarea cu moartea adresată tuturor celor prezenţi în scena călugăririi, decapitarea boierilor ucişi şi aşezarea capetelor într-o piramidă, în conformitate cu rangul deţinut etc.).

 

Ca structură compoziţională, nuvela este alcătuită din patru părţi, fiecare precedată de câte un moto semnificativ. Fiecare parte este structurată printr-o înlănţuire de episoade, care urmăresc un conflict concentrat în jurul personajului principal. Toate evenimentele care alcătuiesc subiectul operei urmăresc crearea unei atmosfere de epocă. Expoziţiuneaprezintă reîntoarcerea lui Lăpuşneanu în Moldova, cu ajutor străin.Întors în Moldova cu ajutor străin, Alexandru Lăpuşneanu este întâmpinat la hotar de patru boieri – Spancioc, Stroici, Veveriţă şi Moţoc - , care îl informează că „norodul” nu îl vrea şi îi cer să se întoarcă de unde a venit. Afirmându-şi hotărârea de a-şi recăpăta tronul, Lăpuşneanu dă dovadă de fermitate şi de tărie de caracter. Un fragment al acestei replici devine motoul primei părţi a nuvelei: „ Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu…”.

 

Personajele sunt particularizate prin atitudini, gesturi, limbaj. Dacă în cronică relatarea şi prezentarea sunt făcute în stil indirect, în nuvelă stilul direct contribuie decisiv la fixarea caracterelor. Chiar dacă naratorul obiectiv şi omniscient prezintă scena dintr-o perspectivă supraordonată, intervenţiile directe ale personajelor sunt cele care contribuie la fixarea scenei în memoria cititorului.

 

Întâlnirea lui Lăpuşneanu cu boierii constituie, de fapt, intriga nuvelei. Întors la domnie, Lăpuşneanu ia măsuri energice împotriva boierilor care l-au trădat: pune să fie arse cetăţile, ca să elimine posibilitatea de a complota, taie capete, pe care le atârnă în faţa palatului ca exemplu , confiscă averile. Setea de răzbunare îl domină, iar vărsarea de sânge îi mângâie orgoliul rănit. Una dintre jupânesele boierilor ucişi o aşteaptă pe doamna Ruxanda în faţa palatului şi o roagă să intervină pe lângă domnitor pentru a înceta cu omorurile, ameninţând-o că va fi responsabilă în faţa lui Dumnezeu pentru crimele soţului ei :”Ai să dai sama, doamnă!”

 

Intervenţia domniţei, personaj prezentat în antiteză cu domnitorul, procedeul romantic având rolul de a sublinia caracterul tiranic al lui Lăpuşneanu, este timidă şi determină o reacţie violentă a soţului. Domnitorul îi promite un „leac de frică”. Sărbătoarea Sf. Ioan este prilejul folosit de voievod pentru a-i invita pe boierii adunaţi la biserică la un ospăţ de reconciliere. Îmbrăcat în ţinută de gală, voievodul ţine o cuvântare impresionantă, dar cu totul nesinceră. La palat, cei 47 de boieri sunt masacraţi de slujitorii pregătiţi pentru acest eveniment. Moţoc asistă, obligat de domnitor, la scena masacrului, fără a şti care îi este soarta. Câţiva fugari dau de ştire în afara zidurilor palatului despre măcel, ceea ce contribuie la adunarea unei mulţimi dezlănţuite în faţa porţilor ferecate. Naraţiunea atinge punctul culminant în acest moment, strigătul mulţimii devenind motoul părţii a treia a nuvelei. Moţoc este sacrificat, domnitorul îndeplinindu-şi promisiunea iniţială. Bun cunoscător al reacţiilor umane, Lăpuşnenu îl sacrifică pe Moţoc pentru a potoli furia „norodului” adunat în faţa palatului. „Leacul de frică” îi este administrat doamnei Ruxanda fără menajamente: Lăpuşneanu însuşi construieşte piramida celor 47 de capete. Masacrul boierilor este urmat de alte pedepse, dar promisiunea făcută doamnei Ruxanda este respectată: celor rămaşi în viaţă nu li se mai taie capetele.

 

Lăpuşneanu se retrage în cetatea Hotin, pentru a fi mai aproape de hotare, neliniştit de fuga lui Spancioc şi Stroici, care au reuşit să scape de urmărirea oamenilor domniei. Îmbolnăvindu-se de friguri, el cere să fie călugărit, dar, când îşi revine din leşin, îi ameninţă cu moartea pe toţi cei prezenţi, printre care se află chiar fiul său. Spancioc şi Stroici se întorc în Moldova, şi îi propun doamnei Ruxanda să-l otrăvească pe domnitor pentru a-şi salva viaţa. Doamna ezită şi cere sfatul mitropolitului Teofan. Intervenţia acestui personaj episodic este hotărâtoare pentru fixarea destinului domnitorului. Ipocrit şi disimulat, mitropolitul o sfătuieşte indirect pe doamna Ruxanda să-şi ucidă soţul, lăsându-i impresia că a absolvit-o de vină.

 

Ultima ameninţare a domnitorului – „De mă voi scula pre mulţi am să popesc şi eu” – rămâne fără finalizare, ilustrând furia neputincioasă a unui personaj care a dominat totul. Deznodământul acţiunii nu coincide cu finalul operei. Acesta concentrează artificial întregul şi îi aparţine naratorului omniscient, care face legătura dintre timpul cronicii şi timpul cititorului (timpul diegezei şi timpul relatării ): „ Acest fel fu sfârşitul lui Alexandru Lăpuşneanul, care lăsă o pată de sânge în istoria Moldovei. La mănăstirea Slatina, zidită de el, unde e îngropat, se vede şi astăzi portretul lui şi al familiei sale”.

 

Perspectiva asupra evenimentelor relatate este aceea a naratorului obiectiv şi omniscient. Culoarea de epocă se obţine prin reconstituirea fidelă a obiceiurilor, a vestimentaţiei şi a relaţiilor dintre personaje. Verosimilitatea relatării este susţinută de îmbinarea dintre elementul real, preluat din cronică şi elementul fictiv, rod al imaginaţiei scriitorului care nu este cronicar, ci creator de literatură. Cronologia este liniară, succesiunea faptelor este previzibilă, întrucât între evenimente se stabilesc relaţii de cauzalitate şi consecutivitate.

Toate firele narative sunt susţinute de evoluţia personajului principal, al cărui caracter se construieşte pe parcursul acţiunii. Limbajul, atitudinile care îi sunt atribuite îl particularizează ca personaj literar, realizând trecerea de la cronică la literatură, prin ficţiune.

 

Nuvela lui Costache Negruzzi ilustrează ideile despre literatură promovate de Mihail Kogălniceanu şi include elemente specifice romantismului, recreând, din perspectivă literară, imaginea unei epoci istorice, pentru a demonstra că „istoria noastră” poate furniza „sujeturi de scris”. Se poate afirma, aşadar, că romantismul patruzecioptist este punctul de plecare al literaturii române moderne; nuvela lui Costache Negruzzi este un prim pas făcut în această direcţie.


No items found.


Orice comentariu este de folos pentru îmbunătățirea acestui site.



comments powered by Disqus