bifează dacă ai învățat

Subiect III - Varianta 28

Personajul este una dintre instanţele narative cele mai importante ale textului epic. Este o individualitate ( persoană ) înfăţişată după realitate sau rod al ficţiunii, care apare într-o operă epică sau dramatică, fiind integrată – prin intermediul limbajului – în sistemul de interacţiuni al textului literar. Personajul poate fi definit dintr-o multitudine de perspective: cea morală ( ca raport între om şi el însuşi ) sociologică ( raportul dintre individ şi colectivitate ), ontică sau filozofică ( aportul dintre om şi univers ) şi estetică ( raportul dintre realitate şi convenţia literară ). Când se află în centrul acţiunii şi polarizează atât atenţia, cât şi afectivitatea cititorului, el devine un erou.

 

Construcţia personajului se realizează prin asocierea a două dimensiuni: una socială, exterioară, alta psihologică, interioară. Există mai multe tipuri de personaje, clasificabile după mai multe criterii. Având în vedre rolul în acţiune, personajele pot fi principale, secundare, figurante sau funcţionale. Raportate la discursul narativ, personajele pot ilustra indirect un punct de vedere al autorului, participând la acţiune şi fiind subordonate naratorului obiectiv şi omniscient ( în romanele de tip obiectiv ) sau pot deveni instanţă narativă principală, îndeplinind şi funcţia naratorului ( personajul – narator din romanul subiectiv ).

 

Monografie a satului transilvănean din primele decenii ale secolului al XX-lea, ilustrând „drama unui om, proiectată pe vasta frescă socială a vieţii ardelene” ( Pompiliu Constantinescu ), romanul realist – obiectiv Ion, de Liviu Rebreanu,are o geneză de aproape un deceniu. În Mărturisiri sunt reconstituite trei momente ale realităţii care au devenit sursa de inspiraţie a romanului. O scenă la care autorul a fost martor într-o dimineaţă de primăvară, când se întorcea de la vânătoare – un ţăran îmbrăcat în haine de sărbătoare „s-a aplecat şi a sărutat pământul” – devine definitorie în roman pentru caracterul protagonistului. Al doilea „eveniment” transfigurat artistic în roman este drama unei fete din satul natal, bătută de tatăl său pentru că „şi-a dăruit fecioria celui mai becisnic flăcău din tot satul”. Numele protagonistului romanului este luat tot din realitate: „Tot în zilele acelea, am stat mai mult de vorbă cu un flăcău din vecini, voinic, harnic, muncitor şi foarte sărac. Îl chema Ion Pop al Glanetaşului. Mi se plângea flăcăul de diversele-i necazuri a căror pricină mare, grozavă, unică, el o vedea în faptul că n-are pământ […] Pronunţa de altfel cuvântul „pământ” cu atâta sete, cu atâta lăcomie şi pasiune, parcă ar fi fost vorba despre o fiinţă vie şi adorată”.

 

Acţiunea, amplă, urmăreşte două planuri narative: unul în care poziţia centrală este ocupată de Ion şi de tribulaţiile lui sentimentale şi al doilea, pe care evoluează familia Herdelea. Singurele personaje care trec frecvent dintr-o sferă în cealaltă, asigurând continuitatea poveştii, sunt Ion şi Titu Herdelea – fiul învăţătorului, personaj esenţial în desfăşurarea acţiunii ( el este cel care-i sugerează lui Ion modalitatea prin care să-l oblige pe Vasile Baciu să-i dea fata ). Ca structură compoziţională, romanul este alcătuit din două părţi, intitulate Glasul pământului şi Glasul iubirii. Titlurile capitolelor sunt semnificative, atât prin raportare la protagonistul acţiunii, cât şi prin raportare la evenimentele relatate - Începutul, Zvârcolirea, Iubirea, Noaptea, Ruşinea, Nunta (prima parte ), Vasile, Copilul, Sărutarea, Ştreangul, Blestemul, George, Sfârşitul ( parte a doua ) – şi susţin, la nivel metatextual, conturarea portretului protagonistului.

 

Protagonistul acţiunii este personajul eponim, exponenţial pentru o categorie socială. Evoluţia sa este reliefată în toate momentele subiectului, iar structura sa psihologică este pusă sub semnul unor trăsături dominante. Ion este lacom, îşi urmăreşte cu tenacitate scopul şi obţine pământurile lui Vasile Baciu, chiar dacă felul în care procedează este imoral. Personajul a fost văzut din perspective diferite de critica literară, care a identificat în el „o brută”, dominată de instincte, dar şi un om inteligent, care nu precupeţeşte nici un efort pentru a-şi duce a îndeplinire planurile. Dominat de patima de a avea pământ, personajul uită de orice instinct de conservare, ceea ce îl conduce la prăbuşire. Nicolae Balotă l-a definit drept „un posedat al ideii de posesiune”, ceea ce accentuează caracterul său impulsiv, dominat de „patimă”.

 

Personajul principal al romanului este caracterizat direct şi indirect. Cele mai multe trăsături se desprind din caracterizarea indirectă, realizată prin intermediul naraţiunii şi al dialogului, care evidenţiază atitudinile, gesturile şi limbajul personajului. Ion reacţionează în conformitate cu propria condiţie socială. Sărac, îşi doreşte pământul pentru a dobândi stima colectivităţii. După ce intră în posesia pământului, îşi cere dreptul de a fi fericit, dorind împlinirea dragostei cu Florica. Cele două femei, conturate complementar şi antitetic, reprezintă cele două obsesii ale personajului principal: averea şi iubirea. De altfel, titlul iniţial al romanului – Zestrea – ilustra tocmai conflictul principal al romanului. Setea de pământ atinge dimensiuni tragice, victime ale „blestemului pământului” fiind nu doar personajul principal, ci toţi cei pe care, iubindu-i, Ion îi sacrifică necondiţionat ( Florica ) sau de care se foloseşte doar pentru a-şi atinge scopul ( Ana, copilul lor, Vasile Baciu, George Bulbuc ).

 

În cazul lui Ion, dorinţa de a avea cât mai mult pământ nu are doar o motivaţie de ordin social sau economic; fascinaţia exercitată asupra lui de această forţă stihială trădează o pasiune maladivă, eroul fiind gata să renunţe la femeia iubită pentru a intra în posesia pământului. Căsătoria cu Ana, fiica lui Vasile Baciu, i se pare singurul mod de a-şi vedea visul împlinit, fără să se gândească prea mult la consecinţele pe care gestul lui le poate avea.

 

Scena de la horă, din primul capitol al romanului, în care cuplurile se fac şi se desfac ( Ana – George, Ion – Florica, apoi Ion – Ana, George – Florica ), prefigurează evoluţia ulterioară a evenimentelor. Ion dansează cu Florica, pe care o place, şi o lasă pentru Ana, care e mai urâtă, dar bogată. După terminarea horei, Ion ia lăutarii şi pleacă la cârciuma din sat, deşi aceştia sunt plătiţi de George. Gestul provoacă un conflict, finalizat cu o bătaie la cârciuma lui Avrum. Se conturează, indirect, imoralitatea şi ipocrizia protagonistului, care inoră sentimentele Anei, caracterul său agresiv, dar şi autoritatea de care se bucură printre ceilalţi flăcăi din sat ( lăutarii îi ascultă dorinţele, deşi au fost plătiţi de George ).

 

Pentru a-şi atinge scopul de a lua în stăpânire pământurile lui Vasile Baciu, Ion o seduce pe Ana, ceea ce accentuează imoralitatea personajului. Fata, însărcinată, va fi alungată fie din casa părintească, fie din casa familiei Glanetaşu până când, în urma intervenţiei preotului Belciug, Vasile Baciu face o înţelegere cu Ion, cedându-i toate pământurile. După ce devine proprietar cu acte în regulă asupra terenurilor lui Vasile Baciu, Ion redescoperă vechea dragoste pentru Florica (frumoasa, dar săraca fiică a văduvei lui Maxim Oprea ), căsătorită între timp cu George Bulbuc.

 

Trăsăturile negative de caracter sunt contrabalansate de trăsături de caracter pozitive, între care hărnicia este esenţială: „Nicio brazdă nu s-a mai înstrăinat de când s-a făcut dânsul stâlpul casei”. Asiduitatea cu care munceşte pământurile lui Alexandru Glanetaşu nu îi aduce, însă, ceea ce speră, de aceea, personajul trăieşte constant un sentiment de frustrare care îl determină să izbucnească violent.

 

Conflictele au un rol esenţial în conturarea portretului protagonistului. Ion provoacă frecvent conflicte în sat, mai ales când se întâlneşte cu George Bulbuc sau cu Vasile Baciu. Conflictele exterioare susţin acţiunea romanului, dar autorul acordă o importanţă deosebită conflictelor interioare. Personajul principal este surprins în dimensiunea sa interioară, frământările acestuia determinând naşterea unor noi centre de conflict. Semnificativă în acest sens este scena în care Ion, privind nesăţios întinderea de pământ pe care se pregăteşte să o muncească, dă glas obsesiei sale într-o exclamaţie retorică în care se condensează toate aspiraţiile sale secrete: „Cât pământ, Doamne!” Trăirea profundă a acestei obsesii este sugerată şi în scena în care personajul se apleacă, într-un gest aproape mistic, şi sărută pământul, copleşit de propriile sentimente şi de instensitatea lor: “Se lăsă în genunchi, îşi coborî fruntea şi îşi lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Şi-n sărutarea aceea grăbită simţi un fior rece, ameţitor.” Conflictul interior are şi o dimensiune erotică, ceea ce conturează complexitatea personajului principal, care nu trăieşte în afara sentimentelor, numai că, neputând să-şi găsească împlinirea în plan social fără a avea pământ, o ia de soţie pe Ana, înăbuşindu-şi sentimentele pentru Florica. Este de remarcat însă faptul că, atunci când află că Florica se mărită, Ion nu îşi poate înfrâna dezamăgirea şi frustrarea: „Cum se mărită şi de ce? Îşi zise furios ca şi când cineva i-ar fi furat cea mai mare şi mai bună delniţă de pământ”. Comparaţia subliniază atât intensitatea sentimentului erotic, cât şi obsesia personajului, incapabil să discearnă între dimensiunea socială şi cea interioară a existenţei sale. De altfel, incapacitatea lui Ion de a-şi asuma total un singur glas al personalităţii sale este cea care îl duce la moarte.

 

Caracterizarea directă este realizată din perspectiva naratorului obiectiv şi omniscient şi a altor personaje, dar punctele de vedere ale acestora sunt subordonate perspectivei auctoriale. Pentru Geroge Bulbuc, „Ion e arţăgos ca un lup nemâncat”, Vasile Baciu îl încadrează în categoria „calici trenţăroşi”. Naratorul subliniază trăirile pătimaşe ale protagonistului, prin referiri la foc, ceea ce sugerează tensiunea existenţială a eroului: „scăpărând scântei din ochi”, „zâmbind aprins”, „scăpărare furioasă”, „strigăt înăbuşit”, „începe să-i clocotească sângele”.

 

Ion este un personaj tragic. Toate atitudinile şi acţiunile sale au o pronunţată componentă socială, pe care el nu o conştientizează şi, de aceea, i se subordonează. Trăind la nivel instinctual, Ion nu se poate sustrage destinului care îi este fixat, neavând capacitatea de a se detaşa ironic de propria existenţă ( cum o face, de exemplu, Ilie Moromete ). În acest personaj, autorul figurează simbolic trăsături esenţiale ale ţăranului trăind într-o societate în care averea este criteriul principal de ierarhizare a valorilor şi provoacă mutilarea sufletească a celor subjugaţi de patima îmbogăţirii.


Scrie un eseu de 2 - 3 pagini despre particularităţile de construcţie a unui personaj dintr-un text narativ studiat, aparţinând lui Liviu Rebreanu. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:


Cerințe:

- prezentarea a patru elemente ale textului narativ, semnificative pentru realizarea personajului ales (de exemplu: acţiune, conflict, relaţii temporale şi spaţiale, construcţia subiectului, perspectivă narativă, modalităţi de caracterizare, limbaj etc.);
- prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales, prin raportare la conflictul/ conflictele textului narativ studiat;
- relevarea unei trăsături a personajului ales, ilustrată prin două episoade/ secvenţe narative/ situaţii semnificative sau prin citate comentate;
- exprimarea unui punct de vedere argumentat, despre modul în care se reflectă o idee sau tema textului narativ în construcţia personajului pentru care ai optat.
Notă! Ordinea integrării reperelor în cuprinsul lucrării este la alegere.
În vederea acordării punctajului pentru redactare, eseul trebuie să aibă minimum 2 pagini.





Rezolvare:




Orice comentariu este de folos pentru îmbunătățirea acestui site.



Subiect III - Varianta 28

Personajul este una dintre instanţele narative cele mai importante ale textului epic. Este o individualitate ( persoană ) înfăţişată după realitate sau rod al ficţiunii, care apare într-o operă epică sau dramatică, fiind integrată – prin intermediul limbajului – în sistemul de interacţiuni al textului literar. Personajul poate fi definit dintr-o multitudine de perspective: cea morală ( ca raport între om şi el însuşi ) sociologică ( raportul dintre individ şi colectivitate ), ontică sau filozofică ( aportul dintre om şi univers ) şi estetică ( raportul dintre realitate şi convenţia literară ). Când se află în centrul acţiunii şi polarizează atât atenţia, cât şi afectivitatea cititorului, el devine un erou.

 

Construcţia personajului se realizează prin asocierea a două dimensiuni: una socială, exterioară, alta psihologică, interioară. Există mai multe tipuri de personaje, clasificabile după mai multe criterii. Având în vedre rolul în acţiune, personajele pot fi principale, secundare, figurante sau funcţionale. Raportate la discursul narativ, personajele pot ilustra indirect un punct de vedere al autorului, participând la acţiune şi fiind subordonate naratorului obiectiv şi omniscient ( în romanele de tip obiectiv ) sau pot deveni instanţă narativă principală, îndeplinind şi funcţia naratorului ( personajul – narator din romanul subiectiv ).

 

Monografie a satului transilvănean din primele decenii ale secolului al XX-lea, ilustrând „drama unui om, proiectată pe vasta frescă socială a vieţii ardelene” ( Pompiliu Constantinescu ), romanul realist – obiectiv Ion, de Liviu Rebreanu,are o geneză de aproape un deceniu. În Mărturisiri sunt reconstituite trei momente ale realităţii care au devenit sursa de inspiraţie a romanului. O scenă la care autorul a fost martor într-o dimineaţă de primăvară, când se întorcea de la vânătoare – un ţăran îmbrăcat în haine de sărbătoare „s-a aplecat şi a sărutat pământul” – devine definitorie în roman pentru caracterul protagonistului. Al doilea „eveniment” transfigurat artistic în roman este drama unei fete din satul natal, bătută de tatăl său pentru că „şi-a dăruit fecioria celui mai becisnic flăcău din tot satul”. Numele protagonistului romanului este luat tot din realitate: „Tot în zilele acelea, am stat mai mult de vorbă cu un flăcău din vecini, voinic, harnic, muncitor şi foarte sărac. Îl chema Ion Pop al Glanetaşului. Mi se plângea flăcăul de diversele-i necazuri a căror pricină mare, grozavă, unică, el o vedea în faptul că n-are pământ […] Pronunţa de altfel cuvântul „pământ” cu atâta sete, cu atâta lăcomie şi pasiune, parcă ar fi fost vorba despre o fiinţă vie şi adorată”.

 

Acţiunea, amplă, urmăreşte două planuri narative: unul în care poziţia centrală este ocupată de Ion şi de tribulaţiile lui sentimentale şi al doilea, pe care evoluează familia Herdelea. Singurele personaje care trec frecvent dintr-o sferă în cealaltă, asigurând continuitatea poveştii, sunt Ion şi Titu Herdelea – fiul învăţătorului, personaj esenţial în desfăşurarea acţiunii ( el este cel care-i sugerează lui Ion modalitatea prin care să-l oblige pe Vasile Baciu să-i dea fata ). Ca structură compoziţională, romanul este alcătuit din două părţi, intitulate Glasul pământului şi Glasul iubirii. Titlurile capitolelor sunt semnificative, atât prin raportare la protagonistul acţiunii, cât şi prin raportare la evenimentele relatate - Începutul, Zvârcolirea, Iubirea, Noaptea, Ruşinea, Nunta (prima parte ), Vasile, Copilul, Sărutarea, Ştreangul, Blestemul, George, Sfârşitul ( parte a doua ) – şi susţin, la nivel metatextual, conturarea portretului protagonistului.

 

Protagonistul acţiunii este personajul eponim, exponenţial pentru o categorie socială. Evoluţia sa este reliefată în toate momentele subiectului, iar structura sa psihologică este pusă sub semnul unor trăsături dominante. Ion este lacom, îşi urmăreşte cu tenacitate scopul şi obţine pământurile lui Vasile Baciu, chiar dacă felul în care procedează este imoral. Personajul a fost văzut din perspective diferite de critica literară, care a identificat în el „o brută”, dominată de instincte, dar şi un om inteligent, care nu precupeţeşte nici un efort pentru a-şi duce a îndeplinire planurile. Dominat de patima de a avea pământ, personajul uită de orice instinct de conservare, ceea ce îl conduce la prăbuşire. Nicolae Balotă l-a definit drept „un posedat al ideii de posesiune”, ceea ce accentuează caracterul său impulsiv, dominat de „patimă”.

 

Personajul principal al romanului este caracterizat direct şi indirect. Cele mai multe trăsături se desprind din caracterizarea indirectă, realizată prin intermediul naraţiunii şi al dialogului, care evidenţiază atitudinile, gesturile şi limbajul personajului. Ion reacţionează în conformitate cu propria condiţie socială. Sărac, îşi doreşte pământul pentru a dobândi stima colectivităţii. După ce intră în posesia pământului, îşi cere dreptul de a fi fericit, dorind împlinirea dragostei cu Florica. Cele două femei, conturate complementar şi antitetic, reprezintă cele două obsesii ale personajului principal: averea şi iubirea. De altfel, titlul iniţial al romanului – Zestrea – ilustra tocmai conflictul principal al romanului. Setea de pământ atinge dimensiuni tragice, victime ale „blestemului pământului” fiind nu doar personajul principal, ci toţi cei pe care, iubindu-i, Ion îi sacrifică necondiţionat ( Florica ) sau de care se foloseşte doar pentru a-şi atinge scopul ( Ana, copilul lor, Vasile Baciu, George Bulbuc ).

 

În cazul lui Ion, dorinţa de a avea cât mai mult pământ nu are doar o motivaţie de ordin social sau economic; fascinaţia exercitată asupra lui de această forţă stihială trădează o pasiune maladivă, eroul fiind gata să renunţe la femeia iubită pentru a intra în posesia pământului. Căsătoria cu Ana, fiica lui Vasile Baciu, i se pare singurul mod de a-şi vedea visul împlinit, fără să se gândească prea mult la consecinţele pe care gestul lui le poate avea.

 

Scena de la horă, din primul capitol al romanului, în care cuplurile se fac şi se desfac ( Ana – George, Ion – Florica, apoi Ion – Ana, George – Florica ), prefigurează evoluţia ulterioară a evenimentelor. Ion dansează cu Florica, pe care o place, şi o lasă pentru Ana, care e mai urâtă, dar bogată. După terminarea horei, Ion ia lăutarii şi pleacă la cârciuma din sat, deşi aceştia sunt plătiţi de George. Gestul provoacă un conflict, finalizat cu o bătaie la cârciuma lui Avrum. Se conturează, indirect, imoralitatea şi ipocrizia protagonistului, care inoră sentimentele Anei, caracterul său agresiv, dar şi autoritatea de care se bucură printre ceilalţi flăcăi din sat ( lăutarii îi ascultă dorinţele, deşi au fost plătiţi de George ).

 

Pentru a-şi atinge scopul de a lua în stăpânire pământurile lui Vasile Baciu, Ion o seduce pe Ana, ceea ce accentuează imoralitatea personajului. Fata, însărcinată, va fi alungată fie din casa părintească, fie din casa familiei Glanetaşu până când, în urma intervenţiei preotului Belciug, Vasile Baciu face o înţelegere cu Ion, cedându-i toate pământurile. După ce devine proprietar cu acte în regulă asupra terenurilor lui Vasile Baciu, Ion redescoperă vechea dragoste pentru Florica (frumoasa, dar săraca fiică a văduvei lui Maxim Oprea ), căsătorită între timp cu George Bulbuc.

 

Trăsăturile negative de caracter sunt contrabalansate de trăsături de caracter pozitive, între care hărnicia este esenţială: „Nicio brazdă nu s-a mai înstrăinat de când s-a făcut dânsul stâlpul casei”. Asiduitatea cu care munceşte pământurile lui Alexandru Glanetaşu nu îi aduce, însă, ceea ce speră, de aceea, personajul trăieşte constant un sentiment de frustrare care îl determină să izbucnească violent.

 

Conflictele au un rol esenţial în conturarea portretului protagonistului. Ion provoacă frecvent conflicte în sat, mai ales când se întâlneşte cu George Bulbuc sau cu Vasile Baciu. Conflictele exterioare susţin acţiunea romanului, dar autorul acordă o importanţă deosebită conflictelor interioare. Personajul principal este surprins în dimensiunea sa interioară, frământările acestuia determinând naşterea unor noi centre de conflict. Semnificativă în acest sens este scena în care Ion, privind nesăţios întinderea de pământ pe care se pregăteşte să o muncească, dă glas obsesiei sale într-o exclamaţie retorică în care se condensează toate aspiraţiile sale secrete: „Cât pământ, Doamne!” Trăirea profundă a acestei obsesii este sugerată şi în scena în care personajul se apleacă, într-un gest aproape mistic, şi sărută pământul, copleşit de propriile sentimente şi de instensitatea lor: “Se lăsă în genunchi, îşi coborî fruntea şi îşi lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Şi-n sărutarea aceea grăbită simţi un fior rece, ameţitor.” Conflictul interior are şi o dimensiune erotică, ceea ce conturează complexitatea personajului principal, care nu trăieşte în afara sentimentelor, numai că, neputând să-şi găsească împlinirea în plan social fără a avea pământ, o ia de soţie pe Ana, înăbuşindu-şi sentimentele pentru Florica. Este de remarcat însă faptul că, atunci când află că Florica se mărită, Ion nu îşi poate înfrâna dezamăgirea şi frustrarea: „Cum se mărită şi de ce? Îşi zise furios ca şi când cineva i-ar fi furat cea mai mare şi mai bună delniţă de pământ”. Comparaţia subliniază atât intensitatea sentimentului erotic, cât şi obsesia personajului, incapabil să discearnă între dimensiunea socială şi cea interioară a existenţei sale. De altfel, incapacitatea lui Ion de a-şi asuma total un singur glas al personalităţii sale este cea care îl duce la moarte.

 

Caracterizarea directă este realizată din perspectiva naratorului obiectiv şi omniscient şi a altor personaje, dar punctele de vedere ale acestora sunt subordonate perspectivei auctoriale. Pentru Geroge Bulbuc, „Ion e arţăgos ca un lup nemâncat”, Vasile Baciu îl încadrează în categoria „calici trenţăroşi”. Naratorul subliniază trăirile pătimaşe ale protagonistului, prin referiri la foc, ceea ce sugerează tensiunea existenţială a eroului: „scăpărând scântei din ochi”, „zâmbind aprins”, „scăpărare furioasă”, „strigăt înăbuşit”, „începe să-i clocotească sângele”.

 

Ion este un personaj tragic. Toate atitudinile şi acţiunile sale au o pronunţată componentă socială, pe care el nu o conştientizează şi, de aceea, i se subordonează. Trăind la nivel instinctual, Ion nu se poate sustrage destinului care îi este fixat, neavând capacitatea de a se detaşa ironic de propria existenţă ( cum o face, de exemplu, Ilie Moromete ). În acest personaj, autorul figurează simbolic trăsături esenţiale ale ţăranului trăind într-o societate în care averea este criteriul principal de ierarhizare a valorilor şi provoacă mutilarea sufletească a celor subjugaţi de patima îmbogăţirii.


Scrie un eseu de 2 - 3 pagini despre particularităţile de construcţie a unui personaj dintr-un text narativ studiat, aparţinând lui Liviu Rebreanu. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:


Cerințe:

Informare

Pentru BAC 2013 subiectul al doilea constă în realizarea unui text argumentativ , noutatea față de anii trecuți fiind aceea că nu se mai exemplifică tema printr-un citat, ci se vrea formularea unui punct de vedere propriu despre o temă precizată în cerință.

Model subiect II 2013

- prezentarea a patru elemente ale textului narativ, semnificative pentru realizarea personajului ales (de exemplu: acţiune, conflict, relaţii temporale şi spaţiale, construcţia subiectului, perspectivă narativă, modalităţi de caracterizare, limbaj etc.);
- prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales, prin raportare la conflictul/ conflictele textului narativ studiat;
- relevarea unei trăsături a personajului ales, ilustrată prin două episoade/ secvenţe narative/ situaţii semnificative sau prin citate comentate;
- exprimarea unui punct de vedere argumentat, despre modul în care se reflectă o idee sau tema textului narativ în construcţia personajului pentru care ai optat.
Notă! Ordinea integrării reperelor în cuprinsul lucrării este la alegere.
În vederea acordării punctajului pentru redactare, eseul trebuie să aibă minimum 2 pagini.




Rezolvare:




Orice comentariu este de folos pentru îmbunătățirea acestui site.



Subiect III - Varianta 28



Scrie un eseu de 2 - 3 pagini despre particularităţile de construcţie a unui personaj dintr-un text narativ studiat, aparţinând lui Liviu Rebreanu. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:


Cerințe:

- prezentarea a patru elemente ale textului narativ, semnificative pentru realizarea personajului ales (de exemplu: acţiune, conflict, relaţii temporale şi spaţiale, construcţia subiectului, perspectivă narativă, modalităţi de caracterizare, limbaj etc.);
- prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales, prin raportare la conflictul/ conflictele textului narativ studiat;
- relevarea unei trăsături a personajului ales, ilustrată prin două episoade/ secvenţe narative/ situaţii semnificative sau prin citate comentate;
- exprimarea unui punct de vedere argumentat, despre modul în care se reflectă o idee sau tema textului narativ în construcţia personajului pentru care ai optat.
Notă! Ordinea integrării reperelor în cuprinsul lucrării este la alegere.
În vederea acordării punctajului pentru redactare, eseul trebuie să aibă minimum 2 pagini.




Rezolvare:

Personajul este una dintre instanţele narative cele mai importante ale textului epic. Este o individualitate ( persoană ) înfăţişată după realitate sau rod al ficţiunii, care apare într-o operă epică sau dramatică, fiind integrată – prin intermediul limbajului – în sistemul de interacţiuni al textului literar. Personajul poate fi definit dintr-o multitudine de perspective: cea morală ( ca raport între om şi el însuşi ) sociologică ( raportul dintre individ şi colectivitate ), ontică sau filozofică ( aportul dintre om şi univers ) şi estetică ( raportul dintre realitate şi convenţia literară ). Când se află în centrul acţiunii şi polarizează atât atenţia, cât şi afectivitatea cititorului, el devine un erou.

 

Construcţia personajului se realizează prin asocierea a două dimensiuni: una socială, exterioară, alta psihologică, interioară. Există mai multe tipuri de personaje, clasificabile după mai multe criterii. Având în vedre rolul în acţiune, personajele pot fi principale, secundare, figurante sau funcţionale. Raportate la discursul narativ, personajele pot ilustra indirect un punct de vedere al autorului, participând la acţiune şi fiind subordonate naratorului obiectiv şi omniscient ( în romanele de tip obiectiv ) sau pot deveni instanţă narativă principală, îndeplinind şi funcţia naratorului ( personajul – narator din romanul subiectiv ).

 

Monografie a satului transilvănean din primele decenii ale secolului al XX-lea, ilustrând „drama unui om, proiectată pe vasta frescă socială a vieţii ardelene” ( Pompiliu Constantinescu ), romanul realist – obiectiv Ion, de Liviu Rebreanu,are o geneză de aproape un deceniu. În Mărturisiri sunt reconstituite trei momente ale realităţii care au devenit sursa de inspiraţie a romanului. O scenă la care autorul a fost martor într-o dimineaţă de primăvară, când se întorcea de la vânătoare – un ţăran îmbrăcat în haine de sărbătoare „s-a aplecat şi a sărutat pământul” – devine definitorie în roman pentru caracterul protagonistului. Al doilea „eveniment” transfigurat artistic în roman este drama unei fete din satul natal, bătută de tatăl său pentru că „şi-a dăruit fecioria celui mai becisnic flăcău din tot satul”. Numele protagonistului romanului este luat tot din realitate: „Tot în zilele acelea, am stat mai mult de vorbă cu un flăcău din vecini, voinic, harnic, muncitor şi foarte sărac. Îl chema Ion Pop al Glanetaşului. Mi se plângea flăcăul de diversele-i necazuri a căror pricină mare, grozavă, unică, el o vedea în faptul că n-are pământ […] Pronunţa de altfel cuvântul „pământ” cu atâta sete, cu atâta lăcomie şi pasiune, parcă ar fi fost vorba despre o fiinţă vie şi adorată”.

 

Acţiunea, amplă, urmăreşte două planuri narative: unul în care poziţia centrală este ocupată de Ion şi de tribulaţiile lui sentimentale şi al doilea, pe care evoluează familia Herdelea. Singurele personaje care trec frecvent dintr-o sferă în cealaltă, asigurând continuitatea poveştii, sunt Ion şi Titu Herdelea – fiul învăţătorului, personaj esenţial în desfăşurarea acţiunii ( el este cel care-i sugerează lui Ion modalitatea prin care să-l oblige pe Vasile Baciu să-i dea fata ). Ca structură compoziţională, romanul este alcătuit din două părţi, intitulate Glasul pământului şi Glasul iubirii. Titlurile capitolelor sunt semnificative, atât prin raportare la protagonistul acţiunii, cât şi prin raportare la evenimentele relatate - Începutul, Zvârcolirea, Iubirea, Noaptea, Ruşinea, Nunta (prima parte ), Vasile, Copilul, Sărutarea, Ştreangul, Blestemul, George, Sfârşitul ( parte a doua ) – şi susţin, la nivel metatextual, conturarea portretului protagonistului.

 

Protagonistul acţiunii este personajul eponim, exponenţial pentru o categorie socială. Evoluţia sa este reliefată în toate momentele subiectului, iar structura sa psihologică este pusă sub semnul unor trăsături dominante. Ion este lacom, îşi urmăreşte cu tenacitate scopul şi obţine pământurile lui Vasile Baciu, chiar dacă felul în care procedează este imoral. Personajul a fost văzut din perspective diferite de critica literară, care a identificat în el „o brută”, dominată de instincte, dar şi un om inteligent, care nu precupeţeşte nici un efort pentru a-şi duce a îndeplinire planurile. Dominat de patima de a avea pământ, personajul uită de orice instinct de conservare, ceea ce îl conduce la prăbuşire. Nicolae Balotă l-a definit drept „un posedat al ideii de posesiune”, ceea ce accentuează caracterul său impulsiv, dominat de „patimă”.

 

Personajul principal al romanului este caracterizat direct şi indirect. Cele mai multe trăsături se desprind din caracterizarea indirectă, realizată prin intermediul naraţiunii şi al dialogului, care evidenţiază atitudinile, gesturile şi limbajul personajului. Ion reacţionează în conformitate cu propria condiţie socială. Sărac, îşi doreşte pământul pentru a dobândi stima colectivităţii. După ce intră în posesia pământului, îşi cere dreptul de a fi fericit, dorind împlinirea dragostei cu Florica. Cele două femei, conturate complementar şi antitetic, reprezintă cele două obsesii ale personajului principal: averea şi iubirea. De altfel, titlul iniţial al romanului – Zestrea – ilustra tocmai conflictul principal al romanului. Setea de pământ atinge dimensiuni tragice, victime ale „blestemului pământului” fiind nu doar personajul principal, ci toţi cei pe care, iubindu-i, Ion îi sacrifică necondiţionat ( Florica ) sau de care se foloseşte doar pentru a-şi atinge scopul ( Ana, copilul lor, Vasile Baciu, George Bulbuc ).

 

În cazul lui Ion, dorinţa de a avea cât mai mult pământ nu are doar o motivaţie de ordin social sau economic; fascinaţia exercitată asupra lui de această forţă stihială trădează o pasiune maladivă, eroul fiind gata să renunţe la femeia iubită pentru a intra în posesia pământului. Căsătoria cu Ana, fiica lui Vasile Baciu, i se pare singurul mod de a-şi vedea visul împlinit, fără să se gândească prea mult la consecinţele pe care gestul lui le poate avea.

 

Scena de la horă, din primul capitol al romanului, în care cuplurile se fac şi se desfac ( Ana – George, Ion – Florica, apoi Ion – Ana, George – Florica ), prefigurează evoluţia ulterioară a evenimentelor. Ion dansează cu Florica, pe care o place, şi o lasă pentru Ana, care e mai urâtă, dar bogată. După terminarea horei, Ion ia lăutarii şi pleacă la cârciuma din sat, deşi aceştia sunt plătiţi de George. Gestul provoacă un conflict, finalizat cu o bătaie la cârciuma lui Avrum. Se conturează, indirect, imoralitatea şi ipocrizia protagonistului, care inoră sentimentele Anei, caracterul său agresiv, dar şi autoritatea de care se bucură printre ceilalţi flăcăi din sat ( lăutarii îi ascultă dorinţele, deşi au fost plătiţi de George ).

 

Pentru a-şi atinge scopul de a lua în stăpânire pământurile lui Vasile Baciu, Ion o seduce pe Ana, ceea ce accentuează imoralitatea personajului. Fata, însărcinată, va fi alungată fie din casa părintească, fie din casa familiei Glanetaşu până când, în urma intervenţiei preotului Belciug, Vasile Baciu face o înţelegere cu Ion, cedându-i toate pământurile. După ce devine proprietar cu acte în regulă asupra terenurilor lui Vasile Baciu, Ion redescoperă vechea dragoste pentru Florica (frumoasa, dar săraca fiică a văduvei lui Maxim Oprea ), căsătorită între timp cu George Bulbuc.

 

Trăsăturile negative de caracter sunt contrabalansate de trăsături de caracter pozitive, între care hărnicia este esenţială: „Nicio brazdă nu s-a mai înstrăinat de când s-a făcut dânsul stâlpul casei”. Asiduitatea cu care munceşte pământurile lui Alexandru Glanetaşu nu îi aduce, însă, ceea ce speră, de aceea, personajul trăieşte constant un sentiment de frustrare care îl determină să izbucnească violent.

 

Conflictele au un rol esenţial în conturarea portretului protagonistului. Ion provoacă frecvent conflicte în sat, mai ales când se întâlneşte cu George Bulbuc sau cu Vasile Baciu. Conflictele exterioare susţin acţiunea romanului, dar autorul acordă o importanţă deosebită conflictelor interioare. Personajul principal este surprins în dimensiunea sa interioară, frământările acestuia determinând naşterea unor noi centre de conflict. Semnificativă în acest sens este scena în care Ion, privind nesăţios întinderea de pământ pe care se pregăteşte să o muncească, dă glas obsesiei sale într-o exclamaţie retorică în care se condensează toate aspiraţiile sale secrete: „Cât pământ, Doamne!” Trăirea profundă a acestei obsesii este sugerată şi în scena în care personajul se apleacă, într-un gest aproape mistic, şi sărută pământul, copleşit de propriile sentimente şi de instensitatea lor: “Se lăsă în genunchi, îşi coborî fruntea şi îşi lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Şi-n sărutarea aceea grăbită simţi un fior rece, ameţitor.” Conflictul interior are şi o dimensiune erotică, ceea ce conturează complexitatea personajului principal, care nu trăieşte în afara sentimentelor, numai că, neputând să-şi găsească împlinirea în plan social fără a avea pământ, o ia de soţie pe Ana, înăbuşindu-şi sentimentele pentru Florica. Este de remarcat însă faptul că, atunci când află că Florica se mărită, Ion nu îşi poate înfrâna dezamăgirea şi frustrarea: „Cum se mărită şi de ce? Îşi zise furios ca şi când cineva i-ar fi furat cea mai mare şi mai bună delniţă de pământ”. Comparaţia subliniază atât intensitatea sentimentului erotic, cât şi obsesia personajului, incapabil să discearnă între dimensiunea socială şi cea interioară a existenţei sale. De altfel, incapacitatea lui Ion de a-şi asuma total un singur glas al personalităţii sale este cea care îl duce la moarte.

 

Caracterizarea directă este realizată din perspectiva naratorului obiectiv şi omniscient şi a altor personaje, dar punctele de vedere ale acestora sunt subordonate perspectivei auctoriale. Pentru Geroge Bulbuc, „Ion e arţăgos ca un lup nemâncat”, Vasile Baciu îl încadrează în categoria „calici trenţăroşi”. Naratorul subliniază trăirile pătimaşe ale protagonistului, prin referiri la foc, ceea ce sugerează tensiunea existenţială a eroului: „scăpărând scântei din ochi”, „zâmbind aprins”, „scăpărare furioasă”, „strigăt înăbuşit”, „începe să-i clocotească sângele”.

 

Ion este un personaj tragic. Toate atitudinile şi acţiunile sale au o pronunţată componentă socială, pe care el nu o conştientizează şi, de aceea, i se subordonează. Trăind la nivel instinctual, Ion nu se poate sustrage destinului care îi este fixat, neavând capacitatea de a se detaşa ironic de propria existenţă ( cum o face, de exemplu, Ilie Moromete ). În acest personaj, autorul figurează simbolic trăsături esenţiale ale ţăranului trăind într-o societate în care averea este criteriul principal de ierarhizare a valorilor şi provoacă mutilarea sufletească a celor subjugaţi de patima îmbogăţirii.



Orice comentariu este de folos pentru îmbunătățirea acestui site.



comments powered by Disqus