bifează dacă ai învățat

Subiect III - Varianta 27

Personajul este una dintre instanţele narative cele mai importante ale textului epic. Este o individualitate ( persoană ) înfăţişată după realitate sau rod al ficţiunii, care apare într-o operă epică sau dramatică, fiind integrată – prin intermediul limbajului – în sistemul de interacţiuni al textului literar. Personajul poate fi definit dintr-o multitudine de perspective: cea morală ( ca raport între om şi el însuşi ) sociologică ( raportul dintre individ şi colectivitate ), ontică sau filozofică ( aportul dintre om şi univers ) şi estetică ( raportul dintre realitate şi convenţia literară ). Când se află în centrul acţiunii şi polarizează atât atenţia, cât şi afectivitatea cititorului, el devine un erou.

 

Construcţia personajului se realizează prin asocierea a două dimensiuni: una socială, exterioară, alta psihologică, interioară. Există mai multe tipuri de personaje, clasificabile după mai multe criterii. Având în vedre rolul în acţiune, personajele pot fi principale, secundare, figurante sau funcţionale. Raportate la discursul narativ, personajele pot ilustra indirect un punct de vedere al autorului, participând la acţiune şi fiind subordonate naratorului obiectiv şi omniscient ( în romanele de tip obiectiv ) sau pot deveni instanţă narativă principală, îndeplinind şi funcţia naratorului ( personajul – narator din romanul subiectiv ).

 

Personajul din romanul realist este subordonat naratorului obiectiv şi omniscient şi are câteva particularităţi: este exponenţial pentru o întreagă categorie socială; structura sa psihologică este pusă sub semnul unor trăsături dominante; evoluţia sa este reliefată prin opoziţii şi corelaţii cu alte personaje; devine o instanţă importantă a discursului narativ; are rolul de mediator în relaţia autor – narator – cititor. Cu alte cuvinte, personajul din creaţia realistă se defineşte prin apartenenţa la un anumit tip, „acea sinteză specială care, atât în câmpul caracterelor, cât şi în acel al situaţiilor, uneşte organic genericul şi individualul” ( Georg Lukacs ).

 

Publicat în 1938, romanul Enigma Otiliei este menit să ilustreze convingerile teoretice ale lui George Călinescu. Într-o perioadă în care polemicile vizând structura narativă a acestei specii epice susţineau două puncte de vedere, aparent divergente – necesitatea renunţării la structura de tip obiectiv, cu narator omniscient, prin includerea evenimentelor relevate de amintirile involuntare şi de fluxul conştiinţei şi dorinţa perpetuării modelului clasic-realist, cu narator care controlează desfăşurarea epică – George Călinescu optează pentru romanul obiectiv şi metoda balzaciană ( realismul clasic), dar depăşeşte programul estetic, realizând un roman al „vocaţiei critice şi polemice” ( N. Manolescu ).

 

Roman realist, care reconstituie o atmosferă – aceea a Bucureştiului antebelic -, dar şi Bildungsroman, urmărind maturizarea lui Felix – Enigma Otiliei urmăreşte evoluţia raporturilor dintre personaje, pe fondul aşteptării unei moşteniri supralicitate de unii ( clanul Tulea ), indiferente pentru alţii ( Felix, Otilia, Pascalopol ). Acţiunea este amplă, desfăşurându-se pe mai multe planuri narative, care conturează un conflict complex. Cele douăzeci de capitole ale romanului urmăresc destinele unor personaje, prin acumularea detaliilor . Orfan, ajuns în casa tutorelui său, Costache Giurgiuveanu, Felix Sima, proaspăt absolvent al Liceului Internat din Iaşi, doreşte să studieze Medicina; remarcat încă din primul an de studiu, tânărul va face ulterior o carieră strălucită. În casa lui moş Costache, Felix se îndrăgosteşte de Otilia, aflată şi ea sub tutela bătrânului. Deşi ţine la Otilia, fiica celei de-a doua soţii, Costache ezită îndelung să o adopte, chiar după ce suferă un atac cerebral. La insistenţele lui Leonida Pascalopol, moş Costache va depune pe numele Otiliei o sumă oarecare, la care moşierul va mai adăuga ceva, pentru a-i crea fetei un sentiment de securitate şi de independenţă financiară. Averea lui Costache Giurgiuveanu este vânată în permanenţă de membrii clanului Tulea, care o detestă pe Otilia. Aglae - „baba absolută” - încearcă să intre în posesia averii bătrânului prin orice mijloace. După primul atac cerebral pe care îl suferă Costache, clanul Tulea pune stăpânire pe casă, determinând revolta neputincioasă a bătrânului, înfuriat de „pungaşii” care îi irosesc alimentele şi băutura. Moartea lui Costache, provocată cu sânge rece de Stănică Raţiu, ginerele Aglaei, pune capăt atmosferei relativ calme care domneşte în sânul familiei Tulea şi influenţează decisiv destinele personajelor. Stănică o părăseşte pe Olimpia, invocând ridicolul motiv că aceasta nu-i mai poate dărui urmaşi, deşi copilul lor murise din neglijenţa ambilor părinţi. El se căsătoreşte cu Georgeta, „cu care nu avu moştenitori”, dar care îi asigură pătrunderea în cercurile sociale înalte. Felix şi Otilia sunt nevoiţi să părăsească locuinţa lui moş Costache, casa fiind moştenită de Aglae. Otilia se căsătoreşte cu Pascalopol, moşierul între două vârste, personaj interesant, sobru şi rafinat, în a cărui afecţiune pentru Otilia se îmbină sentimente paterne şi pasiune erotică. Felix află, mult mai târziu, întâlnindu-se întâmplător cu Pascalopol în tren, că Otilia a divorţat, recăsătorindu-se cu un „conte argentinian”, ceea ce sporeşte aura de mister a tinerei femei. Fotografia Otiliei, pe care i-o arată Pascalopol, înfăţişează „o doamnă picantă, gen actriţă întreţinută”, care nu mai e Otilia „de odinioară”.

 

Ca în orice roman realist, majoritatea personajelor se înscriu în tipuri, dar există şi personaje atipice. Se raportează la tipuri: Costache Giurgiuveanu, Stănică Raţiu, Felix Sima, Aglae Tulea, Aurica, Simion. În categoria personajelor care nu pot fi încadrate în tipuri se înscriu Otilia Mărculescu şi Leonida Pascalopol.

 

Prezentarea în bloc a personajelor, la începutul romanului, printr-o tehnică de factură balzaciană, este prilejul folosit de autor pentru a alcătui fiecărui personaj un portret demonstrativ. Portretul balzacian porneşte de la caracterele clasice (avarul, ipohondrul, gelosul ), cărora realismul le conferă dimensiune socială şi psihologică, adăugând un alt tip uman: arivistul. Romanul realist tradiţional devine o veritabilă „comedie umană”, plasând în context social o serie de personaje tipice. În acest sens, Moş Costache este avarul, Aglae – „baba absolută, fără cusur în rău” – Aurica – fata bătrână, Simion – dementul senil, Titi – debil mintal, infantil şi apatic, Stănică Raţiu – arivistul, Felix – ambiţiosul profesional. În romanul lui George Călinescu, „tipul devine tip, nu prin caracterul de medie şi nici chiar prin caracterul său individual, oricât de aprofundat, cât mai curând prin faptul că în el confluează şi se întemeiază toate momentele determinate din punct de vedere uman şi social, esenţiale unei perioade istorice.” ( Georg Lukacs )

 

Deşi personajele sunt prezentate, în general, printr-o tehnică de factură clasic-realistă, elementele de modernitate sunt prezente în realizarea câtorva dintre cele mai importante personaje. O trăsătură a formulei estetice moderne este ambiguitatea personajelor. Moş Costache este avarul , dar nu este dezumanizat. El nu şi-a pierdut instinctul de supravieţuire ( cheltuieşte pentru propria sănătate ) şi nutreşte sentimente paterne pentru Otilia, chiar dacă avariţia îl împiedică să îi asigure viitorul. Acest personaj este o combinaţie între două caractere balzaciene: avarul ( moş Grandet ) şi tatăl ( moş Goriot ).

 

Personaj cu un rol deosebit de important în economia romanului, întrucât averea pe care o posedă, vânată de majoritatea personajelor, susţine unul dintre firele narative principale ale romanului, Costache Giurgiuveanu este încadrabil în tipologia avarului. Direct sau indirect, acest personaj hotărăşte destinul celorlalte personaje.

 

Caracterizarea directă, prin portretul demonstrativ în stil balzacian, oferă câteva date despre personaj care se vor confirma pe parcursul evoluţiei acestuia în acţiune: „Capul îi era atins de o calviţie totală, şi faţa părea aproape spână şi, din cauza aceasta, pătrată. Buzele îi erau întoarse în afară şi galbene de prea mult fumat, acoperind numai doi dinţi vizibil, ca nişte aşchii de os. Omul, a cărui vârstă desigur înaintată rămânea totuşi incertă, zâmbea cu cei doi dinţi, clipind rar şi moale, întocmai ca bufniţele supărate de o lumină bruscă, privind întrebător şi vădit contrariat”. Prin caracterizare indirectă, personajul se construieşte prin însumarea unor trăsături care se desprind din acţiuni, din limbaj, din comportament. Moş Costache, cum este numit în intimitatea casei de pe strada Antim, este o apariţie bizară încă din primele pagini ale romanului. Fizionomia – faţa spână, buzele galbene de prea mult fumat, ochii clipind rar şi moale – exprimă deruta unui om aflat, parcă, în faţa unei situaţii neaşteptate, deşi evenimentul cu care se confruntă este unul banal: sunetul clopoţelului. Răspunsul pe care i-l dă lui Felix, când acesta întreabă de „domnul Constantin Giurgiuveanu” îl situează în domeniul absurdului: „… - Nu-nu stă nimeni aici…” Contrazicând evidenţa ( el iese din casă şi afirmă că în locuinţa nu stă nimeni ), moş Costache are o atitudine care indică de la început psihologia avarului, care se teme de un intrus nedorit.

 

Demersul analitic al romanului cumulează nenumărate fapte, întâmplări, vorbe, gesturi, gânduri care pun în lumină dorinţa de a-şi spori averea şi zgârcenia bătrânului. De la micile „ciupeli” faţă de Pascalopol ( care le tolerează, condescendent ), până la socotelile încărcate pentru întreţinerea lui Felix şi la obţinerea unor mari profituri din închirierea unor imobile pentru studenţi, moş Costache face orice pentru a agonisi. Obişnuinţa de a strânge orice bănuţ dă naştere unor scene în care ridicolul personajului este evident: când Pascalopol este invitat să joace cărţi şi pierde un ban, Costache susţine vehement că moneda este a lui, deşi adevărul e evident. Privaţiunile de ordin personal pe care şi le impune îi conferă un aspect grotesc: ghetele de gumilastic sunt degradate, ciorapii groşi de lână sunt roşi şi plini de găuri, pantalonii largi de stambă colorată sunt prinşi cu bucăţi de sfoară care înlocuiesc şireturile, iar hainele îi sunt decolorate de purtarea lor indiferent de anotimp.

 

Când este necesar să capete îngrijiri medicale, moş Costache procedează în acelaşi mod: merge la un farmacist, dar nu este satisfăcut de preţ şi face o economie la medicamente de 20 de bani, care i se pare o sumă impresionantă. Aceeaşi obsesie pentru economii îl determină să facă planuri fantasmagorice de a-i construi Otiliei o casă cu materiale obţinute din demolări, al cărei plan arhitectural îl construieşte singur. Prin vânzarea de manuale, seringi, instrumente medicale obţinute de la studenţii medicinişti, moş Costache obţine diverse sume, pe care le ţine acasă, întrucât băncile nu-i inspiră siguranţă.

 

Bâlbâiala şi răguşeala sunt arme de apărare pe care le foloseşte ori de câte ori cineva încearcă să intre în relaţie cu el. Teama de a nu fi prădat, suspiciunea permanentă accentuează grotescul personajului, care se simte permanent pândit de „ochi” ( ceea ce nu este lipsit de adevăr, întrucât Stănică Raţiu îl spionează constant, mai ales după ce are atacul de apoplexie ). Ezitarea de a ceda o parte din avere Otiliei ( ceea ce ar fi constituit un gest firesc, ţinând cont de faptul că mama Otiliei a fost aceea care i-a adus o parte considerabilă din moştenire ), subliniază avariţia personajului. Gesturile şi atitudinile în raport cu celelalte personaje îi întregesc portretul şi sugerează anumite trăsături morale: „Bătrânul mânca cu mare lăcomie, vârând capul în farfurie, în vreme ce Otilia gusta cu indiferenţă.”

 

Personajul evoluează în limita trăsăturilor de caracter definitorii. Deşi datele esenţiale de caracter îl încadrează în tipul avarului, Costache Giurgiuveanu este un personaj care iese din tiparele comune ale avariţiei. Evoluţia sa stă sub semnul tragicului, deoarece personajul este scindat între dorinţa de a fi generos ( cu Otilia şi cu Felix ) şi obişnuinţa de a agonisi, de a strânge ultimul bănuţ. Pe Otilia şi pe Felix îi iubeşte sincer. El ştie că adoptarea Otiliei şi întocmirea testamentului de moştenire pe numele fetei i-ar asigura viitorul, dar ezită să facă pasul decisiv, acţiunile sale fiind determinate de un mecanism de natură duală: avariţia care-l poartă în structurile automate ale conştiinţei şi generozitatea, care-l determină, uneori, să facă dezinteresate şi protectoare.

 

Victimă a puterii mistificatoare a banului, moş Costache ajunge, în finalul romanului, în ipostaza unei marionete, asistând la cel mai grav şi mai tragic asediu al averii sale. Situaţia este cu atât mai tragică cu cât atacul este condus de cele mai apropiate persoane ( Aglae şi restul familiei ), victime, la rândul lor, ale aceluiaşi stăpân. Aşadar, Costache giurgiuveanu se defineşte prin raportare la „toate momentele determinate din punct de vedere uman şi social, esenţiale unei perioade istorice”

 

Ruinat fizic, moş Costache face un gest tardiv de a asigura viitorul Otiliei, oferindu-i lui Pascalopol o sumă oarecare, din care mai scade o parte. Prins între cele două tendinţe care îi definesc caracterul, moş Costache este un personaj creat dintr-o perspectivă modernă, cu caracter complex.


Scrie un eseu de 2 – 3 pagini în care să prezinţi un personaj dintr-un text narativ studiat, aparţinînd realismului, pornind de la următoarea afirmaţie a lui Georg Lukacs: „Categoria centrală, criteriul fundamental al concepţiei literaturii realiste este tipul, mai precis acea sinteză specială care, atât în câmpul caracterelor, cât şi în acel al situaţiilor, uneşte organic genericul şi individualul. Tipul devine tip, nu prin caracterul de medie şi nici chiar prin caracterul său individual, oricât de aprofundat, cât mai curând prin faptul că în el confluează şi se întemeiază toate momentele determinate din punct de vedere uman şi social, esenţiale unei perioade istorice”.


Cerințe:

Notă! În elaborarea eseului, vei respecta structura textului de tip argumentativ: ipoteza, constând în formularea tezei/ a punctului de vedere cu privire la temă, argumentaţia (cu minimum 4 argumente/ raţionamente logice/ exemple concrete etc.) şi concluzia/ sinteza.
În vederea acordării punctajului pentru redactare, eseul trebuie să aibă minimum 2 pagini.





Rezolvare:




Orice comentariu este de folos pentru îmbunătățirea acestui site.



Subiect III - Varianta 27

Personajul este una dintre instanţele narative cele mai importante ale textului epic. Este o individualitate ( persoană ) înfăţişată după realitate sau rod al ficţiunii, care apare într-o operă epică sau dramatică, fiind integrată – prin intermediul limbajului – în sistemul de interacţiuni al textului literar. Personajul poate fi definit dintr-o multitudine de perspective: cea morală ( ca raport între om şi el însuşi ) sociologică ( raportul dintre individ şi colectivitate ), ontică sau filozofică ( aportul dintre om şi univers ) şi estetică ( raportul dintre realitate şi convenţia literară ). Când se află în centrul acţiunii şi polarizează atât atenţia, cât şi afectivitatea cititorului, el devine un erou.

 

Construcţia personajului se realizează prin asocierea a două dimensiuni: una socială, exterioară, alta psihologică, interioară. Există mai multe tipuri de personaje, clasificabile după mai multe criterii. Având în vedre rolul în acţiune, personajele pot fi principale, secundare, figurante sau funcţionale. Raportate la discursul narativ, personajele pot ilustra indirect un punct de vedere al autorului, participând la acţiune şi fiind subordonate naratorului obiectiv şi omniscient ( în romanele de tip obiectiv ) sau pot deveni instanţă narativă principală, îndeplinind şi funcţia naratorului ( personajul – narator din romanul subiectiv ).

 

Personajul din romanul realist este subordonat naratorului obiectiv şi omniscient şi are câteva particularităţi: este exponenţial pentru o întreagă categorie socială; structura sa psihologică este pusă sub semnul unor trăsături dominante; evoluţia sa este reliefată prin opoziţii şi corelaţii cu alte personaje; devine o instanţă importantă a discursului narativ; are rolul de mediator în relaţia autor – narator – cititor. Cu alte cuvinte, personajul din creaţia realistă se defineşte prin apartenenţa la un anumit tip, „acea sinteză specială care, atât în câmpul caracterelor, cât şi în acel al situaţiilor, uneşte organic genericul şi individualul” ( Georg Lukacs ).

 

Publicat în 1938, romanul Enigma Otiliei este menit să ilustreze convingerile teoretice ale lui George Călinescu. Într-o perioadă în care polemicile vizând structura narativă a acestei specii epice susţineau două puncte de vedere, aparent divergente – necesitatea renunţării la structura de tip obiectiv, cu narator omniscient, prin includerea evenimentelor relevate de amintirile involuntare şi de fluxul conştiinţei şi dorinţa perpetuării modelului clasic-realist, cu narator care controlează desfăşurarea epică – George Călinescu optează pentru romanul obiectiv şi metoda balzaciană ( realismul clasic), dar depăşeşte programul estetic, realizând un roman al „vocaţiei critice şi polemice” ( N. Manolescu ).

 

Roman realist, care reconstituie o atmosferă – aceea a Bucureştiului antebelic -, dar şi Bildungsroman, urmărind maturizarea lui Felix – Enigma Otiliei urmăreşte evoluţia raporturilor dintre personaje, pe fondul aşteptării unei moşteniri supralicitate de unii ( clanul Tulea ), indiferente pentru alţii ( Felix, Otilia, Pascalopol ). Acţiunea este amplă, desfăşurându-se pe mai multe planuri narative, care conturează un conflict complex. Cele douăzeci de capitole ale romanului urmăresc destinele unor personaje, prin acumularea detaliilor . Orfan, ajuns în casa tutorelui său, Costache Giurgiuveanu, Felix Sima, proaspăt absolvent al Liceului Internat din Iaşi, doreşte să studieze Medicina; remarcat încă din primul an de studiu, tânărul va face ulterior o carieră strălucită. În casa lui moş Costache, Felix se îndrăgosteşte de Otilia, aflată şi ea sub tutela bătrânului. Deşi ţine la Otilia, fiica celei de-a doua soţii, Costache ezită îndelung să o adopte, chiar după ce suferă un atac cerebral. La insistenţele lui Leonida Pascalopol, moş Costache va depune pe numele Otiliei o sumă oarecare, la care moşierul va mai adăuga ceva, pentru a-i crea fetei un sentiment de securitate şi de independenţă financiară. Averea lui Costache Giurgiuveanu este vânată în permanenţă de membrii clanului Tulea, care o detestă pe Otilia. Aglae - „baba absolută” - încearcă să intre în posesia averii bătrânului prin orice mijloace. După primul atac cerebral pe care îl suferă Costache, clanul Tulea pune stăpânire pe casă, determinând revolta neputincioasă a bătrânului, înfuriat de „pungaşii” care îi irosesc alimentele şi băutura. Moartea lui Costache, provocată cu sânge rece de Stănică Raţiu, ginerele Aglaei, pune capăt atmosferei relativ calme care domneşte în sânul familiei Tulea şi influenţează decisiv destinele personajelor. Stănică o părăseşte pe Olimpia, invocând ridicolul motiv că aceasta nu-i mai poate dărui urmaşi, deşi copilul lor murise din neglijenţa ambilor părinţi. El se căsătoreşte cu Georgeta, „cu care nu avu moştenitori”, dar care îi asigură pătrunderea în cercurile sociale înalte. Felix şi Otilia sunt nevoiţi să părăsească locuinţa lui moş Costache, casa fiind moştenită de Aglae. Otilia se căsătoreşte cu Pascalopol, moşierul între două vârste, personaj interesant, sobru şi rafinat, în a cărui afecţiune pentru Otilia se îmbină sentimente paterne şi pasiune erotică. Felix află, mult mai târziu, întâlnindu-se întâmplător cu Pascalopol în tren, că Otilia a divorţat, recăsătorindu-se cu un „conte argentinian”, ceea ce sporeşte aura de mister a tinerei femei. Fotografia Otiliei, pe care i-o arată Pascalopol, înfăţişează „o doamnă picantă, gen actriţă întreţinută”, care nu mai e Otilia „de odinioară”.

 

Ca în orice roman realist, majoritatea personajelor se înscriu în tipuri, dar există şi personaje atipice. Se raportează la tipuri: Costache Giurgiuveanu, Stănică Raţiu, Felix Sima, Aglae Tulea, Aurica, Simion. În categoria personajelor care nu pot fi încadrate în tipuri se înscriu Otilia Mărculescu şi Leonida Pascalopol.

 

Prezentarea în bloc a personajelor, la începutul romanului, printr-o tehnică de factură balzaciană, este prilejul folosit de autor pentru a alcătui fiecărui personaj un portret demonstrativ. Portretul balzacian porneşte de la caracterele clasice (avarul, ipohondrul, gelosul ), cărora realismul le conferă dimensiune socială şi psihologică, adăugând un alt tip uman: arivistul. Romanul realist tradiţional devine o veritabilă „comedie umană”, plasând în context social o serie de personaje tipice. În acest sens, Moş Costache este avarul, Aglae – „baba absolută, fără cusur în rău” – Aurica – fata bătrână, Simion – dementul senil, Titi – debil mintal, infantil şi apatic, Stănică Raţiu – arivistul, Felix – ambiţiosul profesional. În romanul lui George Călinescu, „tipul devine tip, nu prin caracterul de medie şi nici chiar prin caracterul său individual, oricât de aprofundat, cât mai curând prin faptul că în el confluează şi se întemeiază toate momentele determinate din punct de vedere uman şi social, esenţiale unei perioade istorice.” ( Georg Lukacs )

 

Deşi personajele sunt prezentate, în general, printr-o tehnică de factură clasic-realistă, elementele de modernitate sunt prezente în realizarea câtorva dintre cele mai importante personaje. O trăsătură a formulei estetice moderne este ambiguitatea personajelor. Moş Costache este avarul , dar nu este dezumanizat. El nu şi-a pierdut instinctul de supravieţuire ( cheltuieşte pentru propria sănătate ) şi nutreşte sentimente paterne pentru Otilia, chiar dacă avariţia îl împiedică să îi asigure viitorul. Acest personaj este o combinaţie între două caractere balzaciene: avarul ( moş Grandet ) şi tatăl ( moş Goriot ).

 

Personaj cu un rol deosebit de important în economia romanului, întrucât averea pe care o posedă, vânată de majoritatea personajelor, susţine unul dintre firele narative principale ale romanului, Costache Giurgiuveanu este încadrabil în tipologia avarului. Direct sau indirect, acest personaj hotărăşte destinul celorlalte personaje.

 

Caracterizarea directă, prin portretul demonstrativ în stil balzacian, oferă câteva date despre personaj care se vor confirma pe parcursul evoluţiei acestuia în acţiune: „Capul îi era atins de o calviţie totală, şi faţa părea aproape spână şi, din cauza aceasta, pătrată. Buzele îi erau întoarse în afară şi galbene de prea mult fumat, acoperind numai doi dinţi vizibil, ca nişte aşchii de os. Omul, a cărui vârstă desigur înaintată rămânea totuşi incertă, zâmbea cu cei doi dinţi, clipind rar şi moale, întocmai ca bufniţele supărate de o lumină bruscă, privind întrebător şi vădit contrariat”. Prin caracterizare indirectă, personajul se construieşte prin însumarea unor trăsături care se desprind din acţiuni, din limbaj, din comportament. Moş Costache, cum este numit în intimitatea casei de pe strada Antim, este o apariţie bizară încă din primele pagini ale romanului. Fizionomia – faţa spână, buzele galbene de prea mult fumat, ochii clipind rar şi moale – exprimă deruta unui om aflat, parcă, în faţa unei situaţii neaşteptate, deşi evenimentul cu care se confruntă este unul banal: sunetul clopoţelului. Răspunsul pe care i-l dă lui Felix, când acesta întreabă de „domnul Constantin Giurgiuveanu” îl situează în domeniul absurdului: „… - Nu-nu stă nimeni aici…” Contrazicând evidenţa ( el iese din casă şi afirmă că în locuinţa nu stă nimeni ), moş Costache are o atitudine care indică de la început psihologia avarului, care se teme de un intrus nedorit.

 

Demersul analitic al romanului cumulează nenumărate fapte, întâmplări, vorbe, gesturi, gânduri care pun în lumină dorinţa de a-şi spori averea şi zgârcenia bătrânului. De la micile „ciupeli” faţă de Pascalopol ( care le tolerează, condescendent ), până la socotelile încărcate pentru întreţinerea lui Felix şi la obţinerea unor mari profituri din închirierea unor imobile pentru studenţi, moş Costache face orice pentru a agonisi. Obişnuinţa de a strânge orice bănuţ dă naştere unor scene în care ridicolul personajului este evident: când Pascalopol este invitat să joace cărţi şi pierde un ban, Costache susţine vehement că moneda este a lui, deşi adevărul e evident. Privaţiunile de ordin personal pe care şi le impune îi conferă un aspect grotesc: ghetele de gumilastic sunt degradate, ciorapii groşi de lână sunt roşi şi plini de găuri, pantalonii largi de stambă colorată sunt prinşi cu bucăţi de sfoară care înlocuiesc şireturile, iar hainele îi sunt decolorate de purtarea lor indiferent de anotimp.

 

Când este necesar să capete îngrijiri medicale, moş Costache procedează în acelaşi mod: merge la un farmacist, dar nu este satisfăcut de preţ şi face o economie la medicamente de 20 de bani, care i se pare o sumă impresionantă. Aceeaşi obsesie pentru economii îl determină să facă planuri fantasmagorice de a-i construi Otiliei o casă cu materiale obţinute din demolări, al cărei plan arhitectural îl construieşte singur. Prin vânzarea de manuale, seringi, instrumente medicale obţinute de la studenţii medicinişti, moş Costache obţine diverse sume, pe care le ţine acasă, întrucât băncile nu-i inspiră siguranţă.

 

Bâlbâiala şi răguşeala sunt arme de apărare pe care le foloseşte ori de câte ori cineva încearcă să intre în relaţie cu el. Teama de a nu fi prădat, suspiciunea permanentă accentuează grotescul personajului, care se simte permanent pândit de „ochi” ( ceea ce nu este lipsit de adevăr, întrucât Stănică Raţiu îl spionează constant, mai ales după ce are atacul de apoplexie ). Ezitarea de a ceda o parte din avere Otiliei ( ceea ce ar fi constituit un gest firesc, ţinând cont de faptul că mama Otiliei a fost aceea care i-a adus o parte considerabilă din moştenire ), subliniază avariţia personajului. Gesturile şi atitudinile în raport cu celelalte personaje îi întregesc portretul şi sugerează anumite trăsături morale: „Bătrânul mânca cu mare lăcomie, vârând capul în farfurie, în vreme ce Otilia gusta cu indiferenţă.”

 

Personajul evoluează în limita trăsăturilor de caracter definitorii. Deşi datele esenţiale de caracter îl încadrează în tipul avarului, Costache Giurgiuveanu este un personaj care iese din tiparele comune ale avariţiei. Evoluţia sa stă sub semnul tragicului, deoarece personajul este scindat între dorinţa de a fi generos ( cu Otilia şi cu Felix ) şi obişnuinţa de a agonisi, de a strânge ultimul bănuţ. Pe Otilia şi pe Felix îi iubeşte sincer. El ştie că adoptarea Otiliei şi întocmirea testamentului de moştenire pe numele fetei i-ar asigura viitorul, dar ezită să facă pasul decisiv, acţiunile sale fiind determinate de un mecanism de natură duală: avariţia care-l poartă în structurile automate ale conştiinţei şi generozitatea, care-l determină, uneori, să facă dezinteresate şi protectoare.

 

Victimă a puterii mistificatoare a banului, moş Costache ajunge, în finalul romanului, în ipostaza unei marionete, asistând la cel mai grav şi mai tragic asediu al averii sale. Situaţia este cu atât mai tragică cu cât atacul este condus de cele mai apropiate persoane ( Aglae şi restul familiei ), victime, la rândul lor, ale aceluiaşi stăpân. Aşadar, Costache giurgiuveanu se defineşte prin raportare la „toate momentele determinate din punct de vedere uman şi social, esenţiale unei perioade istorice”

 

Ruinat fizic, moş Costache face un gest tardiv de a asigura viitorul Otiliei, oferindu-i lui Pascalopol o sumă oarecare, din care mai scade o parte. Prins între cele două tendinţe care îi definesc caracterul, moş Costache este un personaj creat dintr-o perspectivă modernă, cu caracter complex.


Scrie un eseu de 2 – 3 pagini în care să prezinţi un personaj dintr-un text narativ studiat, aparţinînd realismului, pornind de la următoarea afirmaţie a lui Georg Lukacs: „Categoria centrală, criteriul fundamental al concepţiei literaturii realiste este tipul, mai precis acea sinteză specială care, atât în câmpul caracterelor, cât şi în acel al situaţiilor, uneşte organic genericul şi individualul. Tipul devine tip, nu prin caracterul de medie şi nici chiar prin caracterul său individual, oricât de aprofundat, cât mai curând prin faptul că în el confluează şi se întemeiază toate momentele determinate din punct de vedere uman şi social, esenţiale unei perioade istorice”.


Cerințe:

Informare

Pentru BAC 2013 subiectul al doilea constă în realizarea unui text argumentativ , noutatea față de anii trecuți fiind aceea că nu se mai exemplifică tema printr-un citat, ci se vrea formularea unui punct de vedere propriu despre o temă precizată în cerință.

Model subiect II 2013

Notă! În elaborarea eseului, vei respecta structura textului de tip argumentativ: ipoteza, constând în formularea tezei/ a punctului de vedere cu privire la temă, argumentaţia (cu minimum 4 argumente/ raţionamente logice/ exemple concrete etc.) şi concluzia/ sinteza.
În vederea acordării punctajului pentru redactare, eseul trebuie să aibă minimum 2 pagini.




Rezolvare:




Orice comentariu este de folos pentru îmbunătățirea acestui site.



Subiect III - Varianta 27



Scrie un eseu de 2 – 3 pagini în care să prezinţi un personaj dintr-un text narativ studiat, aparţinînd realismului, pornind de la următoarea afirmaţie a lui Georg Lukacs: „Categoria centrală, criteriul fundamental al concepţiei literaturii realiste este tipul, mai precis acea sinteză specială care, atât în câmpul caracterelor, cât şi în acel al situaţiilor, uneşte organic genericul şi individualul. Tipul devine tip, nu prin caracterul de medie şi nici chiar prin caracterul său individual, oricât de aprofundat, cât mai curând prin faptul că în el confluează şi se întemeiază toate momentele determinate din punct de vedere uman şi social, esenţiale unei perioade istorice”.


Cerințe:

Notă! În elaborarea eseului, vei respecta structura textului de tip argumentativ: ipoteza, constând în formularea tezei/ a punctului de vedere cu privire la temă, argumentaţia (cu minimum 4 argumente/ raţionamente logice/ exemple concrete etc.) şi concluzia/ sinteza.
În vederea acordării punctajului pentru redactare, eseul trebuie să aibă minimum 2 pagini.




Rezolvare:

Personajul este una dintre instanţele narative cele mai importante ale textului epic. Este o individualitate ( persoană ) înfăţişată după realitate sau rod al ficţiunii, care apare într-o operă epică sau dramatică, fiind integrată – prin intermediul limbajului – în sistemul de interacţiuni al textului literar. Personajul poate fi definit dintr-o multitudine de perspective: cea morală ( ca raport între om şi el însuşi ) sociologică ( raportul dintre individ şi colectivitate ), ontică sau filozofică ( aportul dintre om şi univers ) şi estetică ( raportul dintre realitate şi convenţia literară ). Când se află în centrul acţiunii şi polarizează atât atenţia, cât şi afectivitatea cititorului, el devine un erou.

 

Construcţia personajului se realizează prin asocierea a două dimensiuni: una socială, exterioară, alta psihologică, interioară. Există mai multe tipuri de personaje, clasificabile după mai multe criterii. Având în vedre rolul în acţiune, personajele pot fi principale, secundare, figurante sau funcţionale. Raportate la discursul narativ, personajele pot ilustra indirect un punct de vedere al autorului, participând la acţiune şi fiind subordonate naratorului obiectiv şi omniscient ( în romanele de tip obiectiv ) sau pot deveni instanţă narativă principală, îndeplinind şi funcţia naratorului ( personajul – narator din romanul subiectiv ).

 

Personajul din romanul realist este subordonat naratorului obiectiv şi omniscient şi are câteva particularităţi: este exponenţial pentru o întreagă categorie socială; structura sa psihologică este pusă sub semnul unor trăsături dominante; evoluţia sa este reliefată prin opoziţii şi corelaţii cu alte personaje; devine o instanţă importantă a discursului narativ; are rolul de mediator în relaţia autor – narator – cititor. Cu alte cuvinte, personajul din creaţia realistă se defineşte prin apartenenţa la un anumit tip, „acea sinteză specială care, atât în câmpul caracterelor, cât şi în acel al situaţiilor, uneşte organic genericul şi individualul” ( Georg Lukacs ).

 

Publicat în 1938, romanul Enigma Otiliei este menit să ilustreze convingerile teoretice ale lui George Călinescu. Într-o perioadă în care polemicile vizând structura narativă a acestei specii epice susţineau două puncte de vedere, aparent divergente – necesitatea renunţării la structura de tip obiectiv, cu narator omniscient, prin includerea evenimentelor relevate de amintirile involuntare şi de fluxul conştiinţei şi dorinţa perpetuării modelului clasic-realist, cu narator care controlează desfăşurarea epică – George Călinescu optează pentru romanul obiectiv şi metoda balzaciană ( realismul clasic), dar depăşeşte programul estetic, realizând un roman al „vocaţiei critice şi polemice” ( N. Manolescu ).

 

Roman realist, care reconstituie o atmosferă – aceea a Bucureştiului antebelic -, dar şi Bildungsroman, urmărind maturizarea lui Felix – Enigma Otiliei urmăreşte evoluţia raporturilor dintre personaje, pe fondul aşteptării unei moşteniri supralicitate de unii ( clanul Tulea ), indiferente pentru alţii ( Felix, Otilia, Pascalopol ). Acţiunea este amplă, desfăşurându-se pe mai multe planuri narative, care conturează un conflict complex. Cele douăzeci de capitole ale romanului urmăresc destinele unor personaje, prin acumularea detaliilor . Orfan, ajuns în casa tutorelui său, Costache Giurgiuveanu, Felix Sima, proaspăt absolvent al Liceului Internat din Iaşi, doreşte să studieze Medicina; remarcat încă din primul an de studiu, tânărul va face ulterior o carieră strălucită. În casa lui moş Costache, Felix se îndrăgosteşte de Otilia, aflată şi ea sub tutela bătrânului. Deşi ţine la Otilia, fiica celei de-a doua soţii, Costache ezită îndelung să o adopte, chiar după ce suferă un atac cerebral. La insistenţele lui Leonida Pascalopol, moş Costache va depune pe numele Otiliei o sumă oarecare, la care moşierul va mai adăuga ceva, pentru a-i crea fetei un sentiment de securitate şi de independenţă financiară. Averea lui Costache Giurgiuveanu este vânată în permanenţă de membrii clanului Tulea, care o detestă pe Otilia. Aglae - „baba absolută” - încearcă să intre în posesia averii bătrânului prin orice mijloace. După primul atac cerebral pe care îl suferă Costache, clanul Tulea pune stăpânire pe casă, determinând revolta neputincioasă a bătrânului, înfuriat de „pungaşii” care îi irosesc alimentele şi băutura. Moartea lui Costache, provocată cu sânge rece de Stănică Raţiu, ginerele Aglaei, pune capăt atmosferei relativ calme care domneşte în sânul familiei Tulea şi influenţează decisiv destinele personajelor. Stănică o părăseşte pe Olimpia, invocând ridicolul motiv că aceasta nu-i mai poate dărui urmaşi, deşi copilul lor murise din neglijenţa ambilor părinţi. El se căsătoreşte cu Georgeta, „cu care nu avu moştenitori”, dar care îi asigură pătrunderea în cercurile sociale înalte. Felix şi Otilia sunt nevoiţi să părăsească locuinţa lui moş Costache, casa fiind moştenită de Aglae. Otilia se căsătoreşte cu Pascalopol, moşierul între două vârste, personaj interesant, sobru şi rafinat, în a cărui afecţiune pentru Otilia se îmbină sentimente paterne şi pasiune erotică. Felix află, mult mai târziu, întâlnindu-se întâmplător cu Pascalopol în tren, că Otilia a divorţat, recăsătorindu-se cu un „conte argentinian”, ceea ce sporeşte aura de mister a tinerei femei. Fotografia Otiliei, pe care i-o arată Pascalopol, înfăţişează „o doamnă picantă, gen actriţă întreţinută”, care nu mai e Otilia „de odinioară”.

 

Ca în orice roman realist, majoritatea personajelor se înscriu în tipuri, dar există şi personaje atipice. Se raportează la tipuri: Costache Giurgiuveanu, Stănică Raţiu, Felix Sima, Aglae Tulea, Aurica, Simion. În categoria personajelor care nu pot fi încadrate în tipuri se înscriu Otilia Mărculescu şi Leonida Pascalopol.

 

Prezentarea în bloc a personajelor, la începutul romanului, printr-o tehnică de factură balzaciană, este prilejul folosit de autor pentru a alcătui fiecărui personaj un portret demonstrativ. Portretul balzacian porneşte de la caracterele clasice (avarul, ipohondrul, gelosul ), cărora realismul le conferă dimensiune socială şi psihologică, adăugând un alt tip uman: arivistul. Romanul realist tradiţional devine o veritabilă „comedie umană”, plasând în context social o serie de personaje tipice. În acest sens, Moş Costache este avarul, Aglae – „baba absolută, fără cusur în rău” – Aurica – fata bătrână, Simion – dementul senil, Titi – debil mintal, infantil şi apatic, Stănică Raţiu – arivistul, Felix – ambiţiosul profesional. În romanul lui George Călinescu, „tipul devine tip, nu prin caracterul de medie şi nici chiar prin caracterul său individual, oricât de aprofundat, cât mai curând prin faptul că în el confluează şi se întemeiază toate momentele determinate din punct de vedere uman şi social, esenţiale unei perioade istorice.” ( Georg Lukacs )

 

Deşi personajele sunt prezentate, în general, printr-o tehnică de factură clasic-realistă, elementele de modernitate sunt prezente în realizarea câtorva dintre cele mai importante personaje. O trăsătură a formulei estetice moderne este ambiguitatea personajelor. Moş Costache este avarul , dar nu este dezumanizat. El nu şi-a pierdut instinctul de supravieţuire ( cheltuieşte pentru propria sănătate ) şi nutreşte sentimente paterne pentru Otilia, chiar dacă avariţia îl împiedică să îi asigure viitorul. Acest personaj este o combinaţie între două caractere balzaciene: avarul ( moş Grandet ) şi tatăl ( moş Goriot ).

 

Personaj cu un rol deosebit de important în economia romanului, întrucât averea pe care o posedă, vânată de majoritatea personajelor, susţine unul dintre firele narative principale ale romanului, Costache Giurgiuveanu este încadrabil în tipologia avarului. Direct sau indirect, acest personaj hotărăşte destinul celorlalte personaje.

 

Caracterizarea directă, prin portretul demonstrativ în stil balzacian, oferă câteva date despre personaj care se vor confirma pe parcursul evoluţiei acestuia în acţiune: „Capul îi era atins de o calviţie totală, şi faţa părea aproape spână şi, din cauza aceasta, pătrată. Buzele îi erau întoarse în afară şi galbene de prea mult fumat, acoperind numai doi dinţi vizibil, ca nişte aşchii de os. Omul, a cărui vârstă desigur înaintată rămânea totuşi incertă, zâmbea cu cei doi dinţi, clipind rar şi moale, întocmai ca bufniţele supărate de o lumină bruscă, privind întrebător şi vădit contrariat”. Prin caracterizare indirectă, personajul se construieşte prin însumarea unor trăsături care se desprind din acţiuni, din limbaj, din comportament. Moş Costache, cum este numit în intimitatea casei de pe strada Antim, este o apariţie bizară încă din primele pagini ale romanului. Fizionomia – faţa spână, buzele galbene de prea mult fumat, ochii clipind rar şi moale – exprimă deruta unui om aflat, parcă, în faţa unei situaţii neaşteptate, deşi evenimentul cu care se confruntă este unul banal: sunetul clopoţelului. Răspunsul pe care i-l dă lui Felix, când acesta întreabă de „domnul Constantin Giurgiuveanu” îl situează în domeniul absurdului: „… - Nu-nu stă nimeni aici…” Contrazicând evidenţa ( el iese din casă şi afirmă că în locuinţa nu stă nimeni ), moş Costache are o atitudine care indică de la început psihologia avarului, care se teme de un intrus nedorit.

 

Demersul analitic al romanului cumulează nenumărate fapte, întâmplări, vorbe, gesturi, gânduri care pun în lumină dorinţa de a-şi spori averea şi zgârcenia bătrânului. De la micile „ciupeli” faţă de Pascalopol ( care le tolerează, condescendent ), până la socotelile încărcate pentru întreţinerea lui Felix şi la obţinerea unor mari profituri din închirierea unor imobile pentru studenţi, moş Costache face orice pentru a agonisi. Obişnuinţa de a strânge orice bănuţ dă naştere unor scene în care ridicolul personajului este evident: când Pascalopol este invitat să joace cărţi şi pierde un ban, Costache susţine vehement că moneda este a lui, deşi adevărul e evident. Privaţiunile de ordin personal pe care şi le impune îi conferă un aspect grotesc: ghetele de gumilastic sunt degradate, ciorapii groşi de lână sunt roşi şi plini de găuri, pantalonii largi de stambă colorată sunt prinşi cu bucăţi de sfoară care înlocuiesc şireturile, iar hainele îi sunt decolorate de purtarea lor indiferent de anotimp.

 

Când este necesar să capete îngrijiri medicale, moş Costache procedează în acelaşi mod: merge la un farmacist, dar nu este satisfăcut de preţ şi face o economie la medicamente de 20 de bani, care i se pare o sumă impresionantă. Aceeaşi obsesie pentru economii îl determină să facă planuri fantasmagorice de a-i construi Otiliei o casă cu materiale obţinute din demolări, al cărei plan arhitectural îl construieşte singur. Prin vânzarea de manuale, seringi, instrumente medicale obţinute de la studenţii medicinişti, moş Costache obţine diverse sume, pe care le ţine acasă, întrucât băncile nu-i inspiră siguranţă.

 

Bâlbâiala şi răguşeala sunt arme de apărare pe care le foloseşte ori de câte ori cineva încearcă să intre în relaţie cu el. Teama de a nu fi prădat, suspiciunea permanentă accentuează grotescul personajului, care se simte permanent pândit de „ochi” ( ceea ce nu este lipsit de adevăr, întrucât Stănică Raţiu îl spionează constant, mai ales după ce are atacul de apoplexie ). Ezitarea de a ceda o parte din avere Otiliei ( ceea ce ar fi constituit un gest firesc, ţinând cont de faptul că mama Otiliei a fost aceea care i-a adus o parte considerabilă din moştenire ), subliniază avariţia personajului. Gesturile şi atitudinile în raport cu celelalte personaje îi întregesc portretul şi sugerează anumite trăsături morale: „Bătrânul mânca cu mare lăcomie, vârând capul în farfurie, în vreme ce Otilia gusta cu indiferenţă.”

 

Personajul evoluează în limita trăsăturilor de caracter definitorii. Deşi datele esenţiale de caracter îl încadrează în tipul avarului, Costache Giurgiuveanu este un personaj care iese din tiparele comune ale avariţiei. Evoluţia sa stă sub semnul tragicului, deoarece personajul este scindat între dorinţa de a fi generos ( cu Otilia şi cu Felix ) şi obişnuinţa de a agonisi, de a strânge ultimul bănuţ. Pe Otilia şi pe Felix îi iubeşte sincer. El ştie că adoptarea Otiliei şi întocmirea testamentului de moştenire pe numele fetei i-ar asigura viitorul, dar ezită să facă pasul decisiv, acţiunile sale fiind determinate de un mecanism de natură duală: avariţia care-l poartă în structurile automate ale conştiinţei şi generozitatea, care-l determină, uneori, să facă dezinteresate şi protectoare.

 

Victimă a puterii mistificatoare a banului, moş Costache ajunge, în finalul romanului, în ipostaza unei marionete, asistând la cel mai grav şi mai tragic asediu al averii sale. Situaţia este cu atât mai tragică cu cât atacul este condus de cele mai apropiate persoane ( Aglae şi restul familiei ), victime, la rândul lor, ale aceluiaşi stăpân. Aşadar, Costache giurgiuveanu se defineşte prin raportare la „toate momentele determinate din punct de vedere uman şi social, esenţiale unei perioade istorice”

 

Ruinat fizic, moş Costache face un gest tardiv de a asigura viitorul Otiliei, oferindu-i lui Pascalopol o sumă oarecare, din care mai scade o parte. Prins între cele două tendinţe care îi definesc caracterul, moş Costache este un personaj creat dintr-o perspectivă modernă, cu caracter complex.



Orice comentariu este de folos pentru îmbunătățirea acestui site.



comments powered by Disqus